Biblia, Noul Testament, Bălgrad, 1648

Noul Testament sau Înpăcarea, au Legea noao a lui I(isu)s H(risto)s Domnului nostru izvodit cu mare socotință den izvod grecescu și slovenescu, pre limbă rumânească [de Silivestru ieromonah]. Tipăritu-s-au întru a Mării sale tipografie, dentâiu noou, în Ardeal în cetatea Belgradului: cu cheltuiala Mării sale, [de Ștefan din Ohrida, Gheorghe Rusu și Dumitru, logofăt], [la] anii dela întruparea Domnului și mântuitoriului nostru I(isu)s H(risto)s 1648 luna lui Ghenariu 20 (zile). [6], 329 f. + (cu signat. chirilică) : il. ; 4° (28 cm),  29-37 R (24 x 15 cm).

Apariția Noului Testament de la Bălgrad face parte din programul editorial iniţiat de mitropolitul Ardealului, Simion Ştefan, cu scopul de-a oferi Bisericii ortodoxe nu doar deschiderea nemijlocită către fundamentele învățăturii de credință (în acelaşi veac apăruseră doar câteva cazanii tălmăcite pe înţelesul românilor), ci şi un model de limbă adaptat exigențelor teologale și liturgice pe cât posibil ieșit de sub tutela slavonismului ce domina încă, expresia spiritualităţii autohtone. Este vorba despre cea dintâi traducere integral românească a textului noutestamentar, o premieră atât în istoria tipografică a Albei Iulii, cât şi a celorlalte oficine de o parte şi de alta a Carpaţilor. Transpunerea în limbile vernaculare a Sfintei Scripturi era, la acea vreme, o realizare rar întâlnită în spațiul cultural al Europei est-centrale şi sud-estice. Izbânda editorială cuprinde și cel dintâi material isagogic, în care fiecare dintre secțiunile Noului Testament beneficiază de câte o introducere sub forma unei predoslovii și purtând, fiecare, acest titlu.

În jurul anului 1620, în rândul cărturarilor transilvăneni se ivise intenţia de-a traduce Biblia în limba română. Demersurile pentru elaborarea unei versiuni din greceşte, a Noului Testament, a început, probabil, imediat după alegerea ca arhiepiscop a lui Simion Ştefan, în martie 1643. Persoana potrivită pentru munca de tălmăcire, găsită de vlădică, conform afirmaţiilor sale din epistola adresată superintendentului calvin Katona Geleji István în 5 august 1643, era ieromonahul Silvestru. Stadiile traducerii şi tipăririi pot fi reconstituite pe baza epistolariului principelui Rakóczy, editorul comercial al imprimatului. Punerea în tipar a demarat la finele anului 1646 sau în primele luni ale anului următor, de îndată ce au fost procurate materialele necesare turnării unei noi garnituri de litere chirilice. Cartea a apărut într-o primă redactare (incompletă) a ieromonahului Silvestru (Selivestru, Silivestru), cel ce semnează taha, „smeritul”, fost egumen la Mănăstirea Govora, unde alcătuise Sinaxarul anexat Psaltirii slavone din 1638-1641, după care tradusese, sub îndrumarea lui Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, Evanghelia învăţătoare, tipărită în 1642. Există teoria conform căreia, tălmăcirea N.T. de la 1648 s-a realizat într-o echipă de cărturari originari din Banat (Caransebeş sau Lugoj), teorie bazată pe felul în care au fost glosate anumite cuvinte. Cel mai verosimil contributor rămâne Daniil Andrean Panonianul, ajuns episcop al Ţării Făgăraşului, traducătorul nomocanoanelor bizantine care compun Îndreptarea legii (1652). Acesta trebuie să fi revizuit şi îmbunătăţit versiunea lui Silvestru, împreună cu alţi cărturari ai locului. Implicarea mitropolitului în editarea Noului Testament apare, în lumina cercetărilor mai noi, ca fiind una efectivă şi incontestabilă, dincolo de patronajul formal, în calitatea sa de cunoscător al limbilor de cultură ale timpului. Meritului său i se adaugă cel al patronului ungur – Katona (el însuşi un prolific exeget al Evangheliilor). Acesta a stabilit ca sursa de bază să fie una grecească, coroborată cu surse latineşti şi maghiare pentru revizuire şi rotunjirea finală a versiunii. După spusele lui V. Cândea, din prefaţa ediţiei jubiliare (v. supra): ”publicarea Noului Testament este rezultatul confluenţelor dintre programul Reformei vizând emanciparea limbii materne şi deschiderea spre limba naţională a ortodoxiei, cartea nefiind concepută de vreo elită calvină românească, ci de cărturari ortodocşi, receptivi la tradiţii şi modernitate, dornici să reînnoiască credinţa”.

Mult timp, atât traducătorii, cât şi tipografii NT din 1648 (şi ai Psaltirii din 1651, care i-a urmat) au rămas în umbra anonimatului. Numele tipografilor au fost dezvăluite de o serie de însemnări olografe. Aceştia sunt Ştefan din Ohrida, ucenicul lui Meletie Macedoneanul, activ la Govora şi Câmpulung în deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, Gheorghe Rusu din Sibiel (care îl menţionează şi pe Simion Ştefan printre fraţii tiparnici) şi logofătul Dumitru, important membru al dregătoriilor arhiereşti din Alba Iulia.

Ediţia critică şi jubiliară din 1998 a pus în evidenţă existenţa a două tiraje. Cel de-al doilea tiraj, în care s-au corectat unele forme lexicale şi s-au adoptat chiar noi variante de traducere, este ilustrat printr-un singur specimen, aflat în Biblioteca Sfântului Sinod. Preţul ridicat al exemplarelor Noului Testament (e.g. 24 de florini, în 1649, plătit de un localnic al Ţării Haţegului) a împiedicat răspândirea acestuia în deceniile imediat următoare tipăririi lui. Fără a fi, la rigoare, o carte de cult, ci mai degrabă temelia scripturală a acestuia, cu trecerea vremii ea a cunoscut o largă răspândire în Transilvania, neegalând însă răspândirea Cazaniei lui Varlaam („Carte românească de învăţătură”, Iaşi, 1643). Din ediţia 1648 a textului noutestamentar, au fost identificate până în prezent un număr de 160 de exemplare.

Cartea este imprimată cu negru și roșu (titluri, subtitluri, indicații de tipic, unele viniete), 4 corpuri de literă chirilică (cea mai mică de corp 8), imprimat pe hârtie manufacturată (se observă pontuzourile, monograma GR), produsă la moara princiară din Lancrăm (hârtie care avea drept filigran stema lui Rákóczy György). Pagina în chenar (inclusiv colontitlurile), două coloane laterale pentru numerotarea pasajelor și trimiteri (ori glose), reclame, manicule. Indicațiile tipiconale (care capitole și pasaje evanghelice să se citească în cadrul liturghiei, idem pentru Epistole) și sinaxarul sunt în limba slavonă. Ttilul Evangheliei de la Matei, caligrafiat în stilul scrierii diplomatice. Finaluri de text în piramidă întoarsă. Greșeli de numerotare.

Ornamentica de compoziție tipografică este reprezentată de ancadramentul foii de titlu, modelele de viniete, prezente lângă colontitluri, în anturaje, formând frontispicii din benzi simple sau duble, și viniete de final (conețuri) cruciforme, cu și fără acronimul hristic (- prefeţele şi materialul isagogic).

Ornamentica în xilogravură constă în Stema princiară, seria inițialelor fitomorfe, ornitomorfe, teriomorfe și istoriate (cu negru și roșu), frontispiciile cu element central și amplu foliaj într-un cadru de tip consolă, viniete de final, cruciforme și cele din antrelacuri cu sau fără cruce (care provin, toate, din mai vechi repertorii xilografice ale cărții slave, sursa principală fiind Apostolul moscovit, din 1643); ornamentele se vor regăsi, selectiv și progresiv,  în tipăriturile de secol XVIII din Muntenia - de la cărțile apărute la Buzău, 1700-1706, până la Evanghelia bucureșteană din 1775, de exemplu. Inițialele (încadrate, sau profilate pe ansambluri de vegetație densă) aparțin și ele unei etape timpurii a graficii de carte – modelul cu iepure (și cerb) alergând, cel cu pelican(i) sau cele cu sfinți în veșminte preoțești: un model de letrină (Ia) înfățișează un personaj care ține-n mâna dreaptă o cădelniță; un M, susținut de îngeri, ni-l arată pe întâiul episcop al bisericii primare, Iacov, ruda Domnului, citind din Evanghelie, în deschiderea primei epistole sobornicești a acestui apostol. Inițialele mari, roșii, deschid secțiunile principale.

Pecetea (f. de titlu verso) are forma unui blazon compus timbrat de o coroană, (cu un blazon mai mic în centru), care înfăţişează un vultur încoronat cu aripile desfăcute, așezat pe o roată așezată pe creste. Deasupra acestuia, în registrul superior al blazonului, divizat în două registre, se află o semilună (în dextra) şi o stea cu 8 colţuri (în senestra), simbol al secuimii. În registrul inferior, divizat, la rândul lui, în alte două câmpuri verticale, se află, în stânga, un alt vultur, neîncoronat, luându-şi zborul, iar în dreapta şapte turnuri crenelate, dispuse câte două şi câte trei, conform modelului heraldic secuiesc. Stema are un ancadrament simplu din benzi fitomorfe și este însoţită de trei citate, 2 scripturistice (din Evanghelia după Ioan) și unul din Vtoro zakon după un citat din proorocul Isaiia (V.T.)

La f. [4]v se află “Prealuminatul semn al sfintei şi nedespărţitei Troiţi, Hramul Mănăstirii Bălgradului din Ardeal”, în medalion de spice, încadrată simetric de un acronim şi de formula doxologică dedicată Sfintei Treimi, în limba slavonă; icoana de hram apare în varianta Cinei de la stejarul din Mamvri (dar fără a include chipurile patriarhilor Avram și Sara).

Tomul include două prefețe, una adresată “Mării sale craiul Ardealului”, de către “Simion Ștefan, arhiepiscop și mitropolit scaunul Belgradului și Ardealului (...)”, iar cealaltă, cititorilor. După “Apocalipsis”, ultima carte a Noului Testament, urmează 3 secțiuni în limba slavonă, din care 2 țin de tipicul slujbelor: un Sinaxar cu pericope din evanghelii și apostoli, pentru praznicele mai importante ale anului bisericesc, o explicație (Skazanie) pentru slujbele utreniei, și Antifoanele evangheliilor voscresne, sau ale Învierii (f. 320r-329r). La sfârșit, o erată (fără titlu) ce conține obișnuitul apel la bunăvoință din partea cititorului: “Socoteaște cetitoriule această carte, pentru că n-au scris înger din ceriu ce au scris mână păcătoasă den țărână făcută. Iară ce am putut pricepe, că să va sminti, și să va înpiedica, cu mintea această carte, în vro soroacă, s-au în vrun cuvânt, sau în vro slovă greșită […] să le îndrepți” (f. 329v-330v).

Legătură de epocă, mânăstirească, în piele maro, pe tăblii de lemn, foarte uzată, cu urme ale închizătorilor din piele și metal (coperta din spate); lipsuri în învelitoare pe prima copertă, cu blat dezvelit – zona închizătorilor, colțul inferior și partea dinspre cotor, mai mult de jumătate. Mici lipsuri și lângă capul superior al cotorului (idem coperta posterioară, ceva mai bine păstrată). Învelitoare tocită, pătată, cu primul strat fragmentar. Se mai pot observa ornamentele imprimate la rece – romb fitomorf în câmpul central al primei coperți, chenarul dublu liniar din borduri succesive, din care bordura lată avea unn tipar vegetal, devenit însă indistinct; ancadrament similar pe coperta a II-a, cu panou central rectangular, organizat în registre verticale alternând benzile liniare cu cele fitomorfe înguste, iar sus și jos – borduri cu un același model de linii intersectate. Șniturile au fost vopsite în roșu, din loc în loc, sub forma unor segmente groase, paralele. Interesante sunt forzațurile fixe din hârtie imprimată cu icoane xilografice, bine păstrate, înfățișându-i, transversal, pe forzațul anterior, pe  Iisus Hristos Pantokrator și pe Sf. Fecioară cu Pruncul (Iisus, în ambele ipostaze, poartă nimb cruciger), în interiorul unor cartușuri romboidale marcate, în cele patru unghiuri, de câte-un fleuron cu 8 petale; spațiile intermediare prezintă aceleași flori profilate, fiecare, pe câte un fundal pur decorativ, care diferă unul de altul (sunt 3 astfel de spații intermediare). Benzile ce formează “ramele” icoanelor au un model inedit de mâini stilizate, cu degetul mare arcuit, orientate, alternativ, spre dreapta și spre stânga, în șir continuu, pe fond întunecat. Legendele icoanelor sunt în grecește (cu caractere chirilice). La sfârșit (forzaț posterior), partea de jos a unei icoane cu Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Foile respective făceau parte, probabil, din vreun calendar sătesc. Primul forzaț are câteva tentative de colorit, cu roșu și galben, pe anumite porțiuni; celălalt – pete roșietice survenite accidental.

Exemplarul de față este aproape complet (lipsă f. ultimă, 330); se află în stare bună de conservare (zațul, ornamentele), dată find vechimea lui, cu excepția  foilor liminare și a secvenței 321-329, care au suferit deteriorări mecanice compensate prin intervenții empirice (prezente, de altfel, din loc în loc, în tot blocul cărții). Pierderile de text în urma zdrențuirii au fost compensate prin text manuscris peste bucățile de suport ce substituie originalul, pe alocuri cu redesenarea chenarului paginii (o foaie integral reconstituită este f. 137, recto-verso). Patină vulgară, îmbrunire, depozite și dâre de ceară, perforații, fisuri și rupturi, galerii de cari în ultimele 2 caiete.

Exemplarul cuprinde însemnări de epocă, cu chirilice (în ordine invers cronologică, pe măsură ce înaintăm în interiorul cărții, dar încheindu-se tot cu o însemnare de secol XVII), mărturii care dezvăluie faptul că acesta a aparținut, cel puțin vreme de 100 de ani (pe tot parcursul secolului al XVIII-lea), bisericii parohiale din Șpălnaca (Ispánlaka, Buchhof), sat în comuna Hopârta,  jud. Alba.

Prima însemnare ocupă marginile de sus ale f. 23-51, din 2 în 2 foi, cu unele cuvinte trunchiate în urma reajustării foilor. Redăm ceea ce este încă lizibil:

„Această sfântă carte anume Testament au cu(m)părat Podariu Toaderu, a(l) lui Podariu Toma fecioru, cu bani buni 10 vo(n)ași și jumătate (...) duceși .... și au dat pe sama beseric(i) Șpălnăci(i) să fie pomeană pentru sufletu(l) său și a soțului său (regionalism pentru soției) și a socri-sa Do(ro?)tiță și a tot neamului său și cine va fi pre această carte c(t)itori. Ace(a)stă sf(â)ntă carte la bună pază să o aibă iar cene ar luoa-o și o ar vinte (sic) sau o ar înstreina dela beserica Șpălnăcii să fie afurisit de 300 sute și 18 sf(i)nți părinți dela Nichie. An 1782 (cu cifre arabe) o(c)tovrie (în) 12 zile (Podariu Toaderu) de la Șpălnacă”.

În continuare, de altă mână:

„Această carte să dă pănă le va trebui dar nu să înstreinează de la besearica Ișpălnăci(i) că și la noi este de lipsă, dară nu de totu o dămu ce nu(mai) păn(ă) la o vreame, apoi să vie cartea iară la locul eii, la Ișpălnaca. Scris-amu eu popa Damianu cu zisa lui Podariu Toadiru, dar e a besearecii Ișpălnăcii, are să o poată lua tocma(i) de ar și muri Toader, neamul lui să o (poată) lua înapoi la besereca Ișpălnăcii la Sămărtinu la tot satul și (c)titorii . An 1797 martie 10 zile”. F. 51v-70r, în infrapagină. Localitatea Sânmartin ține de județul Cluj.

„Să (să) știe că acest sf(â)nt Testament l-am cumpărat eu popa Ion din Șpălnaca în bani buni, doaozăci și patru de florinți nemțești, și am făcut un sărindar lui Oacu Ion, și am dat tot ce-au trebuit eu, popa Ion, la sărindariu și am socotit, că sufletul (lui) au agiuns într-aceaia vreme, că am făcut ace(st) sărindariu (cu) doaozăci de florinți și i-am întorsu patru. Iar după moartea mea să fie a feciorilor sau a fetelor meale, carii vor fi  preoți. V(ă)leat 1711”. F. 105r-116r, în albitura superioară.

Pe foile 119v-125v, pe marginile inferioare, un pomelnic în slavonă scris cu cerneală roșie (palidizată) pentru membrii familiei Oacă – Ion și femeia lui Paraschiia, fiul Simion și femeia acestuia, Paraschiia, din Ișpălnaca. În continuare, pe marginile de jos, unde textul este, din loc în loc, obturat de benzi de remarginație :

„Acest Testament [șters] să ne fie pomeană și miie și bărbatului meu lui Oacă Ion și fiiciorilor mei și părinților mei și (sorori)lor mei (sic) și moșilor noștri și o am datu lui popa Ion din Șpălnaca să-i fie de moșie și lui și fiiciorilor care-i vor fii popii și a neamului carii vor fi popi la beserica Ișpălnacii. Iară care o ar găsi să nevânză (sic). Pomeana noastră pe bani de să o fure, să fie treclet și proclet de 318 oteți ce au fost în Nichiia. Și o am cumpărat derept 26 de zloți și au înblat în anii Domnului 1697 m(e)s(e)ț(a) mai 8 zile. Și am fost și eu protupop(ul) Coste(a) din Hăpârta cându au dat acest Testamentu”. Textul însemnării ocupă secvențele de file 125v-129r; 130v-136r; 138r-154r.

„Văleat 7179 (1671). Să se știe c-am cumpărat eu popa Neagoe acest Testament dila popa Opreaa (sic) din Fărăcădină derept florinți 19. Că am datu un cal bun murgu prețuit cu 20 de florinți”. Însemnare în josul f. 320v, sub chenarul paginii. Fărăcădin este o localitate din județul Hunedoara.

Conform mărturiilor, exemplarul a circulat exclusiv în arealul transilvănean.

Bibliografie:

BRV I, 54

BRV Additamenta, p. 167-173

Sofia Ştirban, “Din istoria hârtiei şi filigranului: tipografia românească a BăIgradului (sec. XVII)”, Bibliotheca Universitatis Apulensis, III, Alba Iulia, 1999

Eugen Pavel, Carte şi tipar la Bălgrad (1567-1702), Ed. Clusium, 2001

Publicări ulterioare: Noul Testament : tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei. Reeditat după 340 de ani, din iniţiativa şi purtarea de grijă a Prea Sfinţitului Emilian, Episcop al Alba Iuliei. Alba Iulia : Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988 (908 p.).

Volumul a fost propus spre clasare la Tezaur.