Close
GET 20% OFF

By subscribing to our newsletter

Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania și Ungaria

LOT : 112

Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania și Ungaria

Preţ de pornire 100,00 €
LicitatieLicitația "Istoria Romanilor" - Mari istorici si operele lor Partea 2
Valoare estimativă250 - 400 €
Dimensiuni23,5 x 17 cm
Starea de conservareFoarte bună
Adjudecat cu140 €

Detalii

Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania și Ungaria, cu 67 de anexe și o hartă, București, Tipografia Voința Națională, 1895, 445 p.

Exemplarul cuprinde două ex-librisuri, unul al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, al doilea al scriitorului și omului politic transilvănean Valeriu Braniște.

Legătura este de epocă, din pergamoid.

În anul 1876, guvernul maghiar condus de Tisza Kálmán a impus o nouă arondare a comitatelor, prin care s-a desfiinţat comitatul Zarandului, care a jucat un rol proeminent în revoluţiile din 1784 şi 1848, tocmai pentru a reduce forţa de rezistenţă a populaţiei româneşti la politica de maghiarizare.
Doi ani mai tîrziu, acelaşi guvern a introdus legea cu privire la delictul de „agitaţie”, pentru a înăbuşi mişcarea de eliberare naţională a românilor transilvăneni. Numai între 1886 şi 1908 românilor din Ungaria le-au fost intentate 353 de procese de presă, soldate cu condamnări la închisoare, totalizînd aproape 123 de ani, şi amenzi în valoare de 93 de mii de coroane (sumă foarte mare pentru perioada respectivă).
În sprijinul politicii de deznaţionalizare a românilor, de maghiarizare a lor, au fost votate legile privind maghiarizarea numelor de persoane, locuri şi localităţi – Legea Bánffy din 1896.
Statul ungar a luat măsuri de deznaţionalizare şi de asimilare forţată a românilor prin religie. În anul 1912 guvernul ungar a înfiinţat Episcopia Catolică Hajdudorog din Ungaria, incluzînd în noua structură bisericească zeci de comunităţi româneşti din nord-vestul Transilvaniei, care pînă atunci aparţinuseră Episcopiei Greco-Catolice de Gherla. În bisericile respective limba liturgică română a fost înlocuită cu limba maghiară.
Din cauza prigoanei împotriva românilor din Transilvania, mulţi au plecat peste graniţă în România sau în America, peste 140 de mii de români numai în perioada 1901-1904. Deşi un număr mare de români şi-au pierdut naţionalitatea, ponderea elementului românesc a rămas mare. Conform recensămîntului oficial efectuat de autorităţile ungare în anul 1880, în Transilvania trăiau 2.294.421 români, respectiv 44,44% din totalul populaţiei, şi 916.628 maghiari, adică 18,94%.
Politica de oprimare a românilor, de estompare a identităţii lor naţionale, a fost deliberat realizată de către guvernele de la Budapesta. Istoriografia naţională şi europeană ne dezvăluie o imagine elocventă cu privire la situaţia de paria a românilor din Transilvania în perioada dualismului, precum şi formele de luptă împotriva acestei politici, începînd cu intervenţiile, poziţiile critice ale celor cîtorva exponenţi ai naţiunii noastre în Dieta de la Budapesta şi terminînd cu acţiunile politice de masă, sub forma demonstraţiilor, protestelor sau a întocmirii de memorandumuri adresate împăratului de la Viena, opiniei publice internaţionale, guvernelor şi parlamentelor europene, prin care se condamnau principalele măsuri represive ale autorităţilor maghiare.
Românii s-au situat în fruntea luptelor de eliberare naţională menite să determine destrămarea şi distrugerea dualismului austro-ungar, structură statală anacronică, să obţină dreptul la autodeterminare politică pînă la separare.
Mişcarea naţională a românilor din Transilvania şi Bucovina avea să acţioneze timp de o jumătate de secol în deplină unitate şi concordanţă cu acţiunile de solidaritate şi de protest organizate de către românii din Ţara liberă de asuprire naţională.
În lupta fruntaşilor politici români împotriva dualismului austro-ungar s-au conturat tot mai mult două curente: pasivismul, promovat cu precădere de Ioan Raţiu şi George Bariţiu, a însemnat abţinerea de la viaţa politică (alegeri), de la lucrările Parlamentului de la Budapesta, ca formă de protest faţă de un stat format fără consultarea românilor, negîndu-se, astfel, valabilitatea juridică a dualismului; cealaltă orientare, activismul, susţinea participarea la viaţa politică, la lupta parlamentară şi în adunările locale ale comitatelor, pentru promovarea şi protejarea drepturilor românilor. Liderul acestei orientări a fost mitropolitul Andrei Şaguna, la ea aderînd mai ales fruntaşi din Banat, Crişana şi Maramureş.
Necesitatea organizării politice era tot mai acut resimţită de românii din Austro-Ungaria. Întemeiat pe ideea „activismului”, ia fiinţă, în 1869, Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, condus de Alexandru Mocioni, urmat la scurt timp de Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu, care a adoptat tactica „pasivistă”.
În anul 1881, la Sibiu, s-a întrunit Conferinţa Naţională a celor două partide politice româneşti din Transilvania şi Banat, unde s-a hotărît unificarea lor şi crearea Partidului Naţional Român (PNR). În programul său, Partidului Naţional Român din Transilvania, Banat şi Ungaria, definitivat la Sibiu în 1881, şi care va fi respectat pînă în anul 1905, revendica, în primul rînd, autonomia Transilvaniei, apoi, în spiritul liberal şi democratic, introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea funcţionarilor români proporţional cu ponderea românilor în ansamblul populaţiei, respectarea autonomiei bisericilor şi şcolilor româneşti, revizuirea Legii naţionalităţilor din 1868, pentru garantarea menţinerii individualităţii naţionale a etnicilor din statul ungar multietnic. În general, acest program şi conducerea centrală a PNR nu agreau ideea colaborării cu guvernul de la Budapesta. Ca tactică de luptă politică s-a decis pasivismul pentru românii ardeleni din fostul Mare Principat Transilvania şi activismul pentru cei din Banat, Crişana şi Maramureş.
În anul 1905, datorită unei conduceri mai tinere, Partidul Naţional Român a abandonat, în cele din urmă, atitudinea pasivă şi autonomismul îngust şi depăşit ardelenesc şi, cu începere de la acea dată şi pînă la primul război mondial, a jucat un rol activ în alegeri şi viaţa politică parlamentară.
Dificultăţile întîmpinate de naţiunea română, dominată în raporturile directe cu naţiunea maghiară dominantă, şi creşterea sentimentului că este abandonată de Curtea de la Viena o vor determina să renunţe la loialitatea dinastică şi la autonomism în favoarea autodeterminării, ca o premisă a unificării teritoriilor româneşti în stat naţional propriu, eveniment care se va petrece în anul 1918.
Acţiunea cea mai spectaculoasă a Partidului Naţional Român a fost întocmirea Memorandumului, care urma să fie trimis împăratului Franz Josef al Austriei şi Ungariei. Era urmarea hotărîrilor luate la Conferinţa extraordinară a Partidului, care s-a ţinut la Sibiu în 20-21 ianuarie 1892.
Memorandumul era, în esenţă, o continuare, în condiţiile epocii, a luptei din Transilvania, începută de Ion Inochentie Micu, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, amplificată de generaţia Şcolii Ardelene în 1791, în Supplex Libellus Valachorum, apoi în Supplex-ul din 1804, ca şi în alte memorii, între care un loc aparte avea să-l ocupe Replica Junimii academice române din Transilvania şi Ungaria (1892), pe care s-au bazat autorii în redactarea noului memoriu. El demonstra, prin argumente etnografice, lingvistice şi istorice şi, îndeosebi, permanenţa pe meleagurile Transilvaniei, problemă denaturată tendenţios de către unii istorici străini. Totodată, el dezvăluie caracterul arbitrar al legilor cu privire la Transilvania, adoptate fără consultarea românilor, populaţie majoritară în această provincie. Îndeosebi se relevă caracterul reacţionar al Legii electorale, care prevede cel mai ridicat cens pentru românii transilvăneni, conţinutul şovin al Legii naţionalităţilor, a presei, a învăţămîntului etc., adoptate de regimul dualist austro-ungar.
Textul Memorandumului cuprinde o analiză temeinică a situaţiei economice, sociale şi culturale a celor peste 3 milioane de români transilvăneni supuşi Austro-Ungariei în intervalul de un sfert de veac de la formarea monarhiei dualiste, relevînd lipsa de drepturi politice, tendinţa evidentă de deznaţionalizare promovată de autorităţile maghiare.
Memorandumul reprezintă un protest vehement împotriva dualismului, politicii sale de oprimare naţională, de nesocotire a drepturilor românilor, care alcătuiau populaţia majoritară a Transilvaniei.
Memorandumul nu merge, este adevărat, pînă la a ridica problema despărţirii Transilvaniei de Imperiul austro-ungar, întrucît conducerea Partidului Naţional Român considera, motivat de raţiuni tactice, că ea nu poate să figureze într-un memoriu politic adresat împăratului, ci să se revendice numai o serie de drepturi şi libertăţi de importanţă cardinală şi imediată pentru viaţa naţiunii române din Imperiu, ca premisă indispensabilă pentru pasul următor al autonomiei politice a Transilvaniei şi Unirea cu Ţara.
Memorandumul a fost semnat de un comitet împuternicit de toţi alegătorii români din Transilvania şi Ungaria: dr. Ioan Raţiu (preşedinte), Gheorghe Pop de Băseşti (prim vicepreşedinte), Eugen Brote (vicepreşedinte), Vasile Lucaciu (secretar general), Septimiu Albini (secretar). Documentul a fost dus la Viena la 28 mai 1892 de către fruntaşi PNR, care au fost însoţiţi de o numeroasă delegaţie de români, alcătuită din 300 de persoane făcînd parte din toate straturile societăţii româneşti din Transilvania şi părţile ungureşti. Prevenit din timp de primul ministru al Ungariei, care, în numele guvernului său, l-a rugat pe împărat să nu-i primească pe români, Franz Josef a refuzat primirea delegaţiei, pe motiv că aceştia nu ar fi reprezentanţii poporului român şi că nu ar avea mandat de a vorbi în numele românilor. În această situaţie, Memorandumul a fost înmînat în plic sigilat, la 1 iunie 1892, şefului Cancelariei personale a împăratului. Împăratul a refuzat să-l citească, aşa că plicul nedesfăcut a fost trimis ministrului de Interne al Ungariei, care, la rîndul său, l-a expediat prin poştă la Turda, unde avea reşedinţa dr. Ioan Raţiu, preşedintele PNR.
În mai 1892 guvernul ungar a decis să deschidă un proces de înaltă trădare membrilor Consiliului Naţional al PNR, în frunte cu dr. Ioan Raţiu, autorilor Memorandumului. Organele de ordine au confiscat tipografia de la Sibiu, unde se tipărise documentul, ultimele exemplare, o imensă cantitate fiind deja distribuite în Transilvania, România şi multe ţări europene care simpatizau cu cauza naţională a românilor. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, în perioada 7-25 mai 1894. a fost un proces politic al guvernului ungar împotriva a 14 membri ai Comitetului Central al PNR. Memorandiştii erau apăraţi de 20 de avocaţi, din care patru erau slovaci şi sîrbi. Eugen Brote şi Aurel Popovici au refuzat să se prezinte la proces, refugiindu-se la Bucureşti. Situaţia inculpaţilor a fost mult îngreunată prin faptul că aceştia au refuzat să se apere în limba maghiară, reclamînd dreptul de a fi interogaţi şi de a răspunde în limba română. După trei zile de dezbateri, avocaţii apărători, supuşi la tot felul de presiuni, s-au retras. Aşa că memorandiştii au fost judecaţi fără apărători. Aceştia au fost condamnaţi la 82 de ani de închisoare, pe termene de la 3 luni pînă la 5 ani, fiind întemniţaţi în închisorile de la Vác şi Seghedin.
Procesul intentat de autorităţile ungare Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român şi altor personalităţi ale mişcării naţionale române din Transilvania a constituit un prilej de reafirmare a hotărîrii poporului român de a continua lupta sa dreaptă.
Numeroase telegrame şi scrisori de solidaritate, întărite de zeci şi sute de semnături ale intelectualilor, ţăranilor şi meseriaşilor, îi încredinţau pe inculpaţi că întregul popor român este alături de ei, vestind lumii că Memorandumul este al întregului popor român, că procesul de la Cluj este al întregii naţiuni române, că izbînda dreptăţii nu este departe.
Mii şi mii de ţărani, muncitori şi intelectuali şi-au exprimat cu acest prilej hotărîrea de a lupta pentru făurirea Daco-României. La Bucureşti, Iaşi, Buzău, Focşani, Galaţi, Ploieşti, Piteşti ş.a. s-au votat, la mitingurile organizate de „Liga Culturală”, moţiuni de solidaritate cu patrioţii supuşi rigorilor justiţiei.
În marile oraşe europene – Paris, Roma, Londra, Bruxelles – au avut loc adunări în favoarea românilor, la care au vorbit personalităţile marcante ale vieţii politice – Ed. Gladstone, Georges Clemenceau, Casimir Perier –, ale vieţii ştiinţifice şi culturale – Emile Zola, Fr. Mistral –, ziarişti şi numeroşi alţi simpatizanţi ai cauzei româneşti.
Sub presiunea opiniei publice din ţară şi de peste hotare şi la intervenţia regelui Carol I, împăratul Franz Josef este nevoit să-i graţieze pe memorandişti la 19 septembrie 1895.
În linii mari, aceasta a fost Ungaria dualistă, un cadou austriac făcut nemeşilor unguri după eliberarea teritoriului de sub ocupaţia otomană de către armatele imperiale, în care n-a luptat niciun ungur. Timp de 400 de ani, de la 1526 şi pînă în 1920, Ungaria nu a fost independentă, ci s-a aflat sub stăpînire otomană şi apoi habsburgică.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN