Mircea Eliade, „Poezia egipteană”, 20 de pagini, manuscris semnat la final
Mircea Eliade, „Poezia egipteană”, 20 de pagini, manuscris semnat la final
Manuscris intitulat „Poezia egipteană” în care Mircea Eliade discută despre „îmbelșugata și străvechea literatură egipteană”, despre „literatura celui mai religios norod care a viețuit pe fața pământului”.
Manuscrisul este structurat pe patru capitole, unul introductiv și câte un capitol dedicat fiecărei teme lirice ce compune poezia egipteană: poezia religioasă, eroică și poeziile propriu-zise, cele produse de popor. Pentru fiecare gen, Mircea Eliade analizează câte o poezie. Acesta începe cu o istorie a egiptenilor, discutând despre relația om-divinitate, în care omul era conștient de natura sa și de faptul că fericirea era numai dovada bunătății zeilor, în care Faraonul și preoții erau reprezentanții activi și contemporani ai zeilor creatori. De altfel, Mircea Eliade subliniază în repetate rânduri faptul că întreaga lor viață este un preludiu și o pregătire continuă pentru moarte.
În ceea ce privește poezia egipteană, Mircea Eliade constată că poezia religioasă era cea mai dezvoltată, existând numeroase imnuri, invocații, farmece pentru adorarea zeilor. Gânditorul oferă un exemplu în acest sens, câteva versuri în care este adorat zeul Amon Ra, pe care le analizează. Cei care produceau lirică religioasă erau sacerdoții și scribii instruiți în marile temple. Pe lângă poezia religioasă, un alt subiect de interes era poezia eroică, închinată, de asemenea, tot zeilor. Mircea Eliade traduce și analizează, ca exemplu, un poem epic în versuri intitulat „Cântecul triumfal al lui Ramses II”, care începe cu laude aduse Faraonului, trecând repede asupra pregătirii războiului, asupra expedițiilor, primejdiile pe care le-a înfruntat. Spre finalul manuscrisului, Mircea Eliade subliniază că poemele religioase și eroice erau produsul preoților, poporul și omul de rând având mai degrabă cântece de jale și poezii propriu-zise, de iubire. Despre cele din urmă, Mircea Eliade evidențiază că erau „mult mai puțin sentimentale decât s-ar crede”. Și în acest caz autorul analizează textul unei poezii, reliefând principalele idei.
La final se păstrează semnătura olografă a autorului.
Manuscrisul este alcătuit din douăzeci de pagini numerotate, redactate recto-verso cu cerneală neagră, în limba română. Acesta prezintă numeroase tăieturi, corecturi și adăugiri.
