Nicolae Iorga, Istoria Românilor, 11 volume, 1936-1939
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, 11 volume, 1936-1939
- Iorga, Istoria Românilor, București, Imprimeria Națională, 11 volume:
I.1 Strămoșii, 1936, 267 p.
Primul volum tratează preistoria spațiului carpato-danubiano-pontic și a regiunilor învecinate. Acest volum încadrează epoca paleolitică și neolitică, arta, așezările și îndeletnicirile celor care populau acest spațiu.
I.2 Sigiliul Romei,1936, 353 p.
Sigiliul Romei începe în mod semnificativ cu un capitol intitulat "Primul act al romanizării", care face parte din cartea I, Cuceritorii. Primul act al romanizării Daciei, ca şi a Peninsulei Balcanice în cea mai mare parte, căci despre aceasta este vorba, poate fi identificat, după cum scotea în evidenţă savantul – odată cu cei dintâi paşi făcuţi nu de către legionarii romani – pe coasta răsăriteană a Mării Adriatice, ci de către acel „element popular” alcătuit din negustori, păstori, ţărani, diplomaţi etc. care pătrundea lent, treptat, nespectaculos dar temeinic, „fără pomenire în izvoare”. Drept urmare, începutul procesului de romanizare este fixat încă din secolul al II-lea î.Hr., în sprijinul acestei ipoteze aducându-se nenumărate dovezi arheologice, numismatice, epigrafice sau reieşite din noi analize asupra izvoarelor antice.
- Oamenii pământului, 1936, 342 p.
Acest volum tratează istoria românilor din intervalul cronologic de la retragerea aureliană (275 d.Hr.) și până la anul 1000, incluzând ultima parte a procesului de etnogeneză românească și primele secole de după aceea. Așadar, volumul cuprinde o sinteză a așa-numitului „mileniu întunecat”, pentru care izvoarele scrise furnizau informații cu totul insuficiente unei reconstituiri istorice satisfăcătoare, iar descoperirile arheologice, ajunse în prezent atât de numeroase, erau cu totul rare și nu puteau oferi o bază solidă pentru discuții și întregiri istorice.
III. Ctitorii, 1937, 362 p.
Cel de-al treilea volum al marii sinteze iorghiste are în vedere un larg diapazon cronologic, extins din jurul anului 1000 până în primii ani ai secolului al XV-lea, deci însumând circa patru secole. Perioada tratată reprezintă numai o secvență a evului mediu, care conform periodizării generalizate în epocă, începe odată cu prăbușirea Imperiului roman de Apus și sfârșește cu amurgul celeilalte formațiuni politice de același rang, Imperiul bizantin.
- Cavalerii, 1937, 451 p.
Cel de-al patrulea volum cuprinde intervalul de la moartea lui Mircea cel Bătrân până la Mircea Ciobanul. Este o epoca dominată de puternica și complexa personalitate a lui Ștefan cel Mare și întreg volumul gravitează în jurul acestuia.
- Vitejii, 1937, 426 p.
Volumul cuprinde răstimpul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea și primul sfert al veacului al XVII-lea. Tratează epoca pretendenților domnești, a schimbărilor în sânul dinastiilor tradiționale, a aventurilor lui Despod Vodă și Petru Cercel, dar conține și epoca marilor acțiuni ale lui Ion Vodă cel Viteaz sau Mihai Viteazul și Radu Șerban.
- Monarhii, 1938, 518 p.
Al şaselea volum al sintezei lui Nicolaei Iorga cuprinde perioada domniilor lui Vasile Lupu, Matei Basarab și Constantin Brancoveanu, în care factorii „permanenţelor” sunt în număr de trei: pământul, rasa și ideea ca putere abstractă.
VII. Reformatorii, 1938, 350 p.
Nicolae Iorga concepe secolul al XVIII-lea ca pe o epocă a unității culturale între români și greci, ca pe o nouă sinteză istorică (tema urmărită de savant și cu alte prilejuri), anterioară apariției ideii de națiune. El insistă în sensul detașării de prejudecățile prezentului și pe aprofundarea spiritului epocii, pentru a putea judeca faptele cu măsura lor de atunci. Așa cum s-a remarcat, Iorga evita chiar să pună pe coperta acestui volum al sintezei sale de epoca fanariotă, găsind un subtitlu care să exprime mai bine viziunea sa: Reformatorii.
VIII. Revoluționarii, 1938, 398 p.
Sub deviza 'Cultura noastră, Istoria Noastră', s-ar putea înscrie volumul al VIII-lea din sinteza lui Nicolae Iorga privitoare la istoria românilor. Refuzând de la început apelativul rigid de epoca fanariotă pentru răstimpul dintre domeniile pământene ale lui Ștefan Cantacuzino/Dimitrie Cantemir și respectiv Grigore Ghica/Ioniță Sandu Sturdza, el consideră că elementul determinant e dat de creația culturală polivalentă, în măsura să schimbe cursul evenimentelor, nu de identitatea etnică a capului statului. În această accepție, fanarioții nu fac decât să se înscrie, la rându-le, într-un curent, să urmeze dinamica istorică proprie acestui colț de continent.
- Unificatorii, 1938, 397 p.
Unificatorii, penultimul volum din cele zece ale Istoriei românilor, de Nicolae Iorga, acoperă perioada inaugurată, „pe la 1834–1836”, de manifestări ale „spiritului nou în luptă cu protectoratul rusesc” și încheiată cu „năvălirea, noaptea, în Palatul Domnesc”, la 11/23 februarie 1866, când „noii stăpâni ai situației” au impus „conspirativ” abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
X. Întregitorii, 1939, 498 p.
Acesta analizează istoria românilor de la abdicarea principelui Alexandru Ioan Cuza până la Primul Război Mondial. Este un răstimp agitat, cu accelerarea vădită a unor procese istorice, cu fapte aparent benefice românilor, elemente contrazicătoare, apariția unor personalități care vor modela semnificativ istoria noastră.
Cu numeroase imagini în text și în afara textului.
„Istoria românilor" a lui Nicolae Iorga este menită să înlesnească specialiştilor şi publicului larg, dornic să desluşească tainele trecutului, cunoaşterea şi aprofundarea unei lucrări fundamentale a istoriografiei naţionale, din ce în ce mai greu de procurat odată cu scurgerea anilor. Din uriaşa producţie ştiinţifică dedicată istoriei româneşti, lucrarea in discuţie este cea mai întinsă, reprezentând totodată ultima sinteză elaborată de eminentul polihistor care înfăţişează devenirea poporului român din cele mai vechi timpuri până spre sfârşitul perioadei interbelice, motiv suplimentar pentru a suscita o atenţie particulară.