Chiriacodromion, București, 1801

Kyriakodromion ce cuprinde întru sine tâlcuirea tuturor ev(an)gheliilor a duminecilor celor de preste an, și după fiecare tâlcuire a evangheliei și osebit cuvânt pentru învățătura năravurilor alcătuită de prea sfințitul Arhiepiscop al Astrahanului Kyr Nichifor.  Acum tâlmăcit dupre cel grecesc (de Gherontie și Grigorie de la Neamț).  În tipografiia sf(i)ntei Mitropolii în București : cu cheltuiala Mitropolit(ului) Dosithei, de Stanciul Thom(ovici) tip(ograful), la anul de la H(risto)s 1801, în luna lui Ianuarie.  [4], 224 [recte: 232], 248 [recte: 247], [2] f. (cu signat.) : il. ; 2° (28 cm), 31-36 R (25 x 16 cm)

Partea a 2-a:Mn. Neamț, 1811 (tip. de monahul Gherontie)

Ediția a 2-a: Buzău, 1839 (editor: episcopul Chesarie; titlul: Chiriacodromionul la Evanghelii al lui Nichifor Theotochis)

Traducere după ediția grecească apărută la Moscova, în 1794. O altă ediție în limba română se va imprima la Neamț, în 1811, în tălmăcirea lui Veniamin Costachi, reprezentând partea a II-a a tomului, care cuprinde cazanii la Apostolii duminicilor. Masivul chiriacodromion tălmăcit de harnicii monahi nemțeni Gherontie și Grigorie este menționat în prefața Cărții folositoare de suflet a lui Nicodim Aghioritul, cea dintâi carte scoasă de meșterul Stanciu Thomovici (Popovici), activ în tiparnița mitropoliei Ungrovlahiei în perioada 1779-1808.

 Nikephoros (Nikolaos, pe numele său de mirean) Theotokes, Theotokis (1731-1800), a fost un mare erudit (“polimat”) şi teolog grec din perioada iluminismului neo-elenic şi unul dintre cei mai importanţi predicatori post-patristici. De formaţie enciclopedică, este venerat în Grecia ca unul dintre “dascălii naţiunii”. Originar din Corfu, la acea vreme - provincie a Serenissimei Republici Veneţiene, Nikephoros a studiat în universităţile din Bologna şi Padova. A revenit pe meleagurile natale în 1748, după ce optase pentru viaţa monahală, ajungând ieromonah în 1754. A arătat un interes deosebit în educarea tineretului, astfel că în 1758 reuşeşte să înfiinţeze o şcoală în Corfu, prima şcoală din insulă în care au fost predate materii precum literatura greacă şi italiană, gramatica, geografia, retorica, fizica şi matematica, filosofia. Şi-a câştigat un frumos renume ca autor de manuale de fizică şi matematică, şi ca predicator în biserica locală cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Înclinaţiile şi realizările sale au fost remarcate de patriarhul ecumenic Samuel I Chatzeres, care l-a numit predicator al celei mai importante biserici din Constantinopol, în 1765. Cu toate acestea, Nikephoros Theotokes a preferat să-şi împartă timpul între Leipzig, unde şi-a publicat tratatul de fizică şi alte lucrări, şi Iaşi, invitat de Grigorie Ghica, care îl va numi Rector al Gimnaziului (în 1775).

A făcut parte din grupul de intelectuali greci chemaţi de împărăteasa Ecaterina a II-a să organizeze viaţa social-religioasă a provinciilor din Novorossiya, de pe ţărmul nordic al Mării Negre (corespunzător astăzi, teritoriului sudic al Ucrainei). În 1779 devine arhiepiscop de Slaviansk şi Kherson, cu sediul la Poltava (Yekaterisnoslav), în partea central-sudică a Ucrainei, ca succesor al lui Evgenios Voulgaris, un alt corfiot de renume, cu rol activ în viaţa diasporei greceşti din Moldova. În 1786, devine arhiepiscop de Astrahan şi Stavropol (la Nord de Marea Caspică).

De numele lui Nikephoros Theotokis se leagă termenul de katharevousa – limba greacă “purificată”, apropiată de normele modelului clasic elin, cu un lexic arhaic bogat dar cu o gramatică simplificată, folosită în cadru legal, administrativ şi ştiinţific, în contrast cu demotiki – limba vernaculară, preferată de oamenii simpli şi de autorii de literatură “profană”. Conceptul de katharevousa va deveni un adevărat program de reformă lingvistică, iniţiat şi promovat de Adamantios Koraes, în secolul al XIX-lea.

Cea mai cunoscută lucrare a lui Theotokis în domeniul omiletic este acest Chiriacodromion, care cuprinde tâlcuirea tuturor evangheliilor și apostolilor din duminicile de peste an. Tradus pentru prima oară în româneşte (partea evangheliilor) şi imprimat la un an după moartea autorului, în 1801, va cunoaşte nu mai puţin de cinci ediţii.

Tipar exclusiv negru, pe suport fabricat manual (cu pontuzouri), de consistenţă variabilă, filigran – literele C M I; reclame, colontitluri, custos, ornamente tipografice (viniete de colontitlu, avimorfe – provenind din repertoriul buzoian, sfârșit de secol XVII, preluate și de tiparnița râmniceană, viniete cul-de-lampe, din șiruri de fleuroane stilizate, frontispicii din varii motive aparținând și ele, repertoriului mai vechi, prezente și ca ancadrament al unor inițiale; ornamentică xilogravată, foarte aspectuoasă - bordurile superioară și inferioară ale porții titlului, stema lui Moruzi și partea de sus a ramei acesteia, inițiale caligrafiate, pe fond “filigranat” cu motive fitomorfe, o gravură în plină pagină, frontispicii, viniete cul-de-lampe și angelomorfe, letrine, o criptogramă. Stilul și tipologia ornamentelor sunt cele întâlnite și în alte tipărituri realizate de logofătul Stanciu Thomovici, tiparnic și ilustrator de la sfârșitul veaccului al XVIII-lea - Liturghier (și, probabil, Penticostar) - 1780, Apostol, 1784, Antologhion, 1786, Octoih mare, 1792, Penticostar, 1782-83;1800.

Titlurile cazaniilor sunt imprimate cu majuscule, cu excepţia unor secvenţe explicative. Text compact, îngrijit.

Volumul are două prefețe – una dedicată mitropolitului Dosithei, de către traducători și prefața adresată cititorilor, de către mitropolit. La sfârșit, “scările” fiecărei părți (sau cuprinsul) și o erată. 

Titlul cărții este plasat într-un chenar sobru, compozit, tipo-xilografic. De compoziție tipografică sunt marginile laterale, fitomorf-geometrice, preluate din frontispiciile imprimatelor lui Stoica Iacovici, bordura pe trei laturi care o dublează pe cea superioară, făcând legătura dintre aceasta și “coloanele” porții rectangulare a titlului, din motive fitomorfe subțiri, stilizate, de asemenea - șirurile în trepte, din aceleași motive, care schițează postamentul coloanelor și încadrează latura inferioară a chenarului-poartă. Aceste porțiuni de sus și de jos sunt realizate în xilogravură și reprezintă tije sinuoase de maci și albăstrele. Numele tipografului întrerupe modelul laturii de jos. Verso-ul foii de titlu cuprinde stema lui Moruzi, cu însemnele heraldice reunite, ale Moldovei și Țării Românești, reproduse, conform descrierii din BRV, loc.cit., după Liturghierul bucureștean din 1747 (dar provenind de fapt, din ediția 1680, a acestuia), în interiorul unui blazon alcătuit din vrejuri cu contur triplu liniar, întrerupt de lambrechini de formă cilindrică, partea inferioară a blazonului având în centru antrelacuri de lujeri trifoliați, pe vârfurile cărora stau simbolurile celor două Țări Românești – corbul cruciat și bourul cu Luceafărul între coarne. Coroana se sprijină pe aripile unui înger care ține sceptrul și sabia. Figuri fantaste de tineri paji sunând în trompete încadrează lateral blazonul, pe modelul frecvent imitat, al stemelor cantacuzine și brâncovenești, foliajul exuberant al acestor peceți fiind aici redus la câteva volute de frunze palmate, într-o simetrie bine gândită și în alternanță aerată cu îngerii tenanți (un alt înger – heruvim - cu mătănii în jurul gâtului susține baza peceții. Coroana este flancată de lambrechini cu suprafața decorată cu mici linii în zig-zag și câte-un ornament triplu, pe curbura volutei superioare. Inițialele domnitorului anturează pecetea, simetric. Cadru exterior xilogravat, cu arabescuri de frunze pline, și capete de heruvimi în colțurile ancadramentului (cu negru pe fond alb). Peceții îi sunt închinate 10 stihuri, preluate din Evanghelia de Râmnic, 1746.

Pe verso-ul foii [4], o gravură cu Sf. Constantin și Elena, același model ce apăruse în Cazaniile lui Ilie Miniat (București, 1742). Este încadrată într-o ramă din motive tipografice, cu o bordură xilogravată sus, aceeași de pe foaia de titlu iar în partea de jos un șir de cercuri și ovale formând mici astragaluri; dedesubtul ramei, un citat din Psaltire, cu majuscule: “Arătarea cuvintelor tale luminează și nțelepțește pre prunci. psal[mul] 118, st[i]h[ul] 131”.

Tipurile de frontispiciu sunt foarte aspectuoase și unele, cu tradiție – se remarcă în primul rând cel compozit, în dublu chenar, de la începutul primei Tâlcuiri (a Duminicii Paștilor), cu doi lei rampanți ce susțin un blazon circular, cu laturi sculptate, urcați pe tulpini de floarea-Soarelui; florile orientate în sus ale acestora ies de sub scut. Tulpini secundare se desprind din motivele principale și ocupă spațiul lateral și inferior al cadrului. Pe scut, o acvilă bicefală încoronată între două ramuri de laur, unindu-se la bază.

Alt frontispiciu este cel cu motivul “pomului vieții”, reprodus după cel din Octoihul din 1700, imprimat la Buzău de episcopul Mitrofan: floare de acant în centru, sprijinită pe doi pedunculi subțiri, foliaj în arabesc, variind în înălțime, de jur-împrejur, cu trifolii orientate în sus și în jos, pe fond negru, fără cadru. Apare la f. 98r, în fruntea Tâlcuirii la Evanghelia cea dela Matheiu a Duminecii întru care iaste și praznicul tuturor s([i)nților. În fruntea tâlcuirii ce deschide cea de-a doua serie de cazanii, ornament istoriat de tip Deisis, cu Iisus Hristos în medalion circular cu margine lată și “aripi” laterale care-i dau aspectul unui blazon, ornat sus și jos cu motive foliacee. Mântuitorul se află între proorocii Ilie (în dreapta imaginii) și Moise (în stânga), figurați în interiorul unor rame pătrate, icoanele fiind unite de decorația fitomorfă prin elemente de forma unor cruci și jumătăți de cruce, cu cercuri în mijloc. Motivele vegetale anturante formează un ansamblu compozit, cu elemente trilobate, muguri rotunzi, flori de lalea, de crin, semipalmete. Frontispiciul apăruse cu decenii în urmă, în cărți precum Triodul lucrat de Iacovici la 1731.

Apare în repertoriul xilografic al acestui volum (la sfârșitul celei de-a doua prefețe) o vinietă cruciformă cu centru romboid ornat cu mici frunze și rozete la capete, alcătuită din croșete împletite formând elipse. Terminațiile inflorescente ale tijelor - câte trei petale între două sepale curbate, sunt dispuse astfel: patru orientate spre centru (crini stilizați) și patru spre exterior, la capetele brațelor crucii. Vinieta provine dintr-un clișeu frecvent folosit pentru ornamentarea cărților de București, Râmnic și Târgoviște (- titlurile scoase de Gheorghe Radovici), acest model de coneț (ca și îngerul cu mătănii, de altfel) aflându-se și pe filele cărților imprimate de Mihai Iștvanovici la Tiflis. 

Se remarcă și un coneț cul-de-lampe, în care domină simbolul trinitar; se compune dintr-un foliaj bogat, rotunjit, omogen, multiplu sectat, având două vârfuri trilobate ridicate în sus, orientate spre privitor, dispuse simetric pe orizontală. Capetele laterale alungite, cu trei terminaţii, flanchează centrul vinietei vegetale, format din câte trei sepale cu lobi plini dispuşi în jurul unui caliciu floral alb. La baza acestuia, un mic trilob încadrat de două sepale lungi, și mlădiţe successive în volută. Ornamentul încheie Cuvântul după Evangheliia cea dela Marco a Duminecii ceii după Înălţarea Crucii, f. 200r.

Nu lipsește nici capul de heruvim, aureolat (f. 215v, unde ia sfârșit Tâlcuirea din Ev. după Ioan pentru Duminica ce precede Nașterea Domnului).

Foarte expresive sunt și letrinele cu vechi modele habitate, în chenar, din care rețin atenția modelul bălgrădean al slovei Î(n), cu iepure alergând, slova A cu arhanghel, figurat în partea stângă în prim-plan (provine din ediția 1701 a Penticostarului), un model de L cu mascheron și o frumoasă inițială Z, care adăpostește în concavitatea hastei inferioare o pasăre (un porumbel) ciugulind din vrejul înfrunzit care înconjoară slova.

În tomul Cazaniilor se întâlnesc și 2 criptograme care “mărturisesc” contribuția tălmăcitorilor: un ornament mare cruciform (18 x 12 cm.), de compoziție tipografică, din lalele stilizate dispuse pe două șiruri, cu capătul de sus rectangular și cel de jos în trunchi de piramidă, încheie textul primei părți a cazaniilor, la f. 224v. În interiorul crucii astfel conturate, se află inscripția (cu majuscule): “Stăpânului”- sus, „A Knuropni după cea grecească” – vertical, și: “Grigorie” (în stânga), “Gherontie” (în dreapta). Jos: “s-au tălmăcit”. Și un ornament romboidal (10 x 9 cm.), la sfârşitul părții a II-a (f. 248v), cu numele celor doi traducători, anagramate.

Exemplar complet, în stare destul de bună, cu unele pete de umezeală și mici deteriorări mecanice. 

101r, partea de sus a textului lipsește, părând a fi fost cumva omisă în timpul imprimării; a fost completată de mână. Specimenul are două vechi însemnări de posesor – o dată pe f. [2]v: “Această carte este a suptscrisului protosinghel Ierotei trivăleanul”, fără dată, cu caractere chirilice de tranziție, a doua oară la f. [4]r, cu cerneală violet, în forma: “Arhimandrit Ierotei” (din Mânăstirea Trivale).

Legătură de secol XIX în piele verde-închis, cu impresiuni aurite: o cruce (5,3 x 3 cm.) deasupra unui ornament sub formă de cupă euharistică, cu postament vegetal (din doi lujeri afrontați); extremitățile brațelor crucii au motive decorative în evantai. Chenar din motive minuscule, foarte stilizate, de formă rotundă și elipsoidală. Pe cea de-a doua copertă, un grup de cruci simple care compun o cruce mare (6 x 5 cm.) lipsită însă de decorație. Câte-o cruce identică, dispusă oblic, ocupă fiecare colț al cadrului format din aceleași motive ornamentale ca pe coperta din față. Fără urme de aurire. Acestea sunt prezente, în schimb, pe cotorul cu 4 nervuri profilate, marcate prin motive identice cu cele din decorația chenarelor; între nervuri, mănunchiuri de ramuri înfrunzite cu 3 rozete în mijloc, atârnând pe marginile unor vaze cu canelúri. Titlul cărții este imprimat pe cotor, cu slove aurite. Capetele cotorului au brâuri duble cu o dantelărie de boboci de crin, stilizați, plus elementele specifice decorației nervurilor. Tranșele sunt vopsite în galben-citron cu striuri de un verde deschis. Se păstrează forzațurile duble originale, cu pontuzouri și filigrane (literele A P G), cărora li s-au adăugat forzațuri noi, duble, marmorate, în nuanțe de verde-brad și sepia.

Bibliografie: BRV II, 632

BRV Additamenta, p. 349