George Enescu, partitura-manuscris „Oedipe” + patru adnotări
George Enescu, partitura-manuscris „Oedipe” + patru adnotări
George Enescu, partitura-manuscris a operei „Oedipe”, formată dintr-o filă, în care sunt prezentate laitmotivele lucrării, linia melodică pe care trebuie să o urmeze fiecare personaj, precum și un scurt rezumat al lucrării. Aceste laitmotive, alăturate personajelor, situaţiilor, simbolurilor, evoluează independent față de determinarea dramaturgică, afirmându-se cu aceeaşi intensitate şi în cealaltă arie majoră a muzicii. Enescu este un continuator al lui Wagner, dar alege să creeze laitmotivele după reguli proprii, astfel că dacă la Wagner se remarcă o distincţie între laitmotivele care semnifică eroi şi cele care aparţin simbolurilor, la Enescu asistăm la o contopire a celor două ipostaze. Simfonismul operei este potențat de dimensiunea considerabilă a aparatului orchestral; acesta fiind gândit în concordanță cu unitatea spectacolului, în care orchestra devine personaj foarte important, fiind construit într-un echilibru perfect cu ansamblul coral și cu soliștii.
Personajele operei sunt: Oedipe - bas-bariton, Regele Laios - tenor, Iocasta - mezzosoprană, Creaon - bariton, Tiresias - bas, Tezeu - tenor sau bariton, Marele Preot - bas, Antigona - soprană, Sphinx - bas. În tratarea laitmotivică a eroilor principali, Oedipe, Laios şi Iocasta, personajele centrale ale acţiunii, reliefarea complexă a personalităţii acestora este strâns legată de laitmotivul destinului, al patricidului şi al victoriei umane. Laitmotivele dedicate Antigonei, lui Creaon, lui Tiresias și Sphinxului sunt bazate pe anumite stări sufletești ale acestora. Teba este reprezentată printr-o temă muzicală cu rezonanțe eroice, iar Corintul prin luminozitate, sugerând nostalgia autorului.
Alături de partitura propriu-zisă se păstrează patru adnotări olografe cu indicații muzicale, scenice, de regie și scenografie pentru premiera operei „Oedipe”; au fost oferite regizorului, fiind legate de împărțirea pe acte și scene, două dintre acestea reprezintă prezența și aranjamentul personajelor în fiecare scenă a operei. Cele patru adnotări cuprind chestiuni de detaliu. Important de menționat este faptul că una dintre adnotări, pe care erau redactate indicațiile dirijorale pentru căderea cortinei, este redactată pe verso-ul unei ciorne a unei scrisori adresate impresarului A. H. Cohen în care îi expunea mulțumirile către domnul Bénac. Scrisoarea este redactată cu cerneală neagră pe o coală velină, fiind datată 24 Martie 1934, anterior premierei.
Oedipe este o tragedie lirică în patru acte, concepută sub forma unei ample simfonii ce cuprinde patru mișcări cu soliști, cor și acțiune dramatică, compusă de George Enescu pe un libretto (text folosit în cadrul unei lucrări muzicale extinse) în limba franceză de Edmond Fleg, pornind de la tragediile grecești ale lui Sofocle, Oedipe rege, respectiv Oedipe la Colonos. În lucrare se tratează problema destinului în ideea în care omul luptă împotriva nedreptăților asupritoare ale acestuia, mântuindu-se prin numeroase suferințe îndurate. Pentru Enescu, victoria lui Oedipe marchează trezirea eu-lui, simbolul inițiatic al principiilor onorabile ce se află în fiecare individ și a căror expunere necesită sacrificarea a ceva material. Rolul sacrificiului lui Oedipe se concretizează prin ideea conform căreia valorile interioare vor fi evidențiate doar prin renunțarea la superficialitatea celor exterioare - acesta fiind răspunsul la căderea în păcat ce l-a împins pe personajul principal la sfidarea zeilor. Mitul lui Oedipe, dincolo de patricid și incest, este drama individului care are puterea necesară pentru a se ridica deasupra răului și ignoranței primitive, care își păstrează demnitatea morală, în ciuda distrugerii fizice. Colaborarea dintre libretist și compozitor, precum și alegerea acestora de a îmbina cele două lucrări ale lui Sofocle, au tocmai rolul de a ni-l prezenta pe Oedipe în final în ipostaza dobândirii seninătăţii, a victoriei desăvârşite asupra ursitei.
În perioada 1921 - 1931, compozitorul român a lucrat la operă, aceasta fiind dedicată Marucăi Cantacuzino, cea care îi va deveni soție în iarna lui 1937. Opera „Oedipe” a fost finalizată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială de pământ, în apropierea pădurii. Premiera operei a avut loc la Opera Garnier din Paris, în 13 Martie 1936, iar în spațiul românesc a fost prezentată pentru prima dată, cu interpretare în limba română, după traducerea criticului Emanoil Ciomac, în 22 Septembrie 1958, la prima ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”.
Piesa provine din colecția Romeo Drăghici și a aparținut lui George Enescu, așa cum reiese din certificatul de autenticitate, emis în anul 1974 de Romeo Drăghici în calitate de executor testamentar al compozitorului.
Piesa a fost propusă pentru clasare la Tezaur.
