I. L. Caragiale și Petru Th. Missir, fotografie de epocă, atelier Nestor Heck
I. L. Caragiale și Petru Th. Missir, fotografie de epocă, atelier Nestor Heck
Fotografie de epocă care îl surprinde pe cunoscutul dramaturg I. L. Caragiale alături de publicistul Petre Th. Missir.
Atelier fotografic Nestor Heck, Iași.
I. L. Caragiale (1852 - 1912), „scriitorul cel mai zolist”, după cum îl caracteriza Delavrancea, a făcut o carieră din critica moravurilor și a tipologiilor umane. În 1870 se mută în București, iar din 1871 este sufleor și copist la Teatrul Național. În această perioadă, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care debutase în „Familia” și care era sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului. În perioada 1873-1875 colaborează cu publicația „Ghimpele”, scrie versuri și proză pe care le semnează „Car” și „Policar”. În 1889, după diverse aventuri amoroase păstrate până în prezent ca anecdote, se căsătorește cu Alexandrina Burelly. Cu aceasta a avut două fiice, Ioana și Agatha, care au murit tinere, dar și un fiu, Luca Ion (1893 - 1921) care a călcat pe urmele tatălui, devenind scriitor. De menționat este faptul că, dramaturgul a mai avut un fiu nelegitim cu Maria Constantinescu, pe care Caragiale l-a adoptat imediat, Mateiu (1885 - 1936). Căutând o schimbare de paradigmă, în 1903 se mută la Cluj, iar la finalul anului își stabilește domiciliul provizoriu la Berlin, unde va rămâne în exil voluntar din cauza procesului despre plagiat până în 1907, când publică broșura „1907, din primăvară până’n toamnă”. În 1908 începe să publice din nou în „Convorbiri Literare”, 7 fabule, după o pauză de mai bine de 15 ani. În anul 1912, Caragiale moare la Berlin. În timpul ceremonialului funerar, prietena sa, Cella Delavrancea, a ținut un discurs elogios, spunând despre dramaturg că a fost „cel mai mare român din câți au ținut un condei într-o mână și o torță aprinsă în cealaltă mână.”
