I. L. Caragiale, Teatru, prima ediție, 1889, Piesă rară
I. L. Caragiale, Teatru, prima ediție, 1889, Piesă rară
I. L. Caragiale, Teatru, București, Editura Librăriei Socec & Comp., 1889, XXIV + 396 p., prima ediție cu o prefață semnată de Titu Maiorescu, „Comediile D-lui I. L. Caragiale”.
Legătură contemporană integral din piele, cu ornamente fitomorfe la rece, cu titlu și șnițul în aur. Volumul se păstrează în etui.
Volumul cuprinde cele patru mari piese de teatru scrise de I. L. Caragiale:
O Noapte Furtunoasă, a fost citită pentru prima dată în cenaclul Junimii, de la Iași în anul 1879, fiind foarte apreciată de membri cercului, piesa urmând a fi publicată în același an, în revista „Convorbiri literare”.
Conul Leonida față cu Reacțiunea, publicată pentru prima dată în „Convorbiri literare”, Anul XIII, nr. 11 la 1 Februarie 1880, dar care a trecut aproape neobservată de către publicul larg în acea vreme.
O Scrisoare Pierdută, care a fost citită pentru prima dată în cercul Junimii, iar la 13 noiembrie 1884 a avut loc premiera piesei la Teatrul Național, bucurându-se de un real succes. A fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”, Anul XVIII, nr. 11 în 1885.
D' ale Carnavalului, a avut premiera la Teatrul Național pe 8 aprilie 1885, și a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”, nr. 2 în 1885.
Cella Delavrancea îl considera pe Caragiale a fi „scriitorul cel mai zolist”, iar G. Călinescu continuă opinia Cellei, vorbind despre naturalismul lui Caragiale ca fiind radical, cu preferințe pentru patologie și sociologie, cu preocupare pentru explicații și metode exacte. După Anton Pann și N. Filimon, Călinescu îl considera a fi un mare promotor al balcanismului, „adică al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent”, eroii caragelieni aflându-se la antipodul romantismului.
Prin opera dramatică, Caragiale ilustrează moravuri neefemere, cu tipuri sociologice și categorii individuale; piesa de moravuri, în cazul acesta, „nu stă mai prejos de piesa de caracter”. Din observațiile făcute asupra moravurilor vin mai ales bufoneria, farsa, studiul atitudinilor sociale venice s-a concentrat în câteva formule care constituie un comic pur. Structura tipologică din opera lui Caragiale funcționează ca un schelet de susținere, dar fără să fie esențială. Caracterele fiind minimale, comicul rezultă din îmbinarea mijloacelor și rămâne în sfera indemonstrabilului, constituind „caragialismul”. „Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului un efect delirant”.
