Incunabul - Biblia sacra (latină). [Veneția], 1483 - cu însemnări ce atestă circulația în Transilvania

Biblia sacra (latină). [Veneția, Franciscus Renner de Heilbronn, 1483].

Incipit Epistola Sancti Hieronymi ad Paulinum presbyterum, f. [1]r și Interpretationes hebraicorum nominum secundum ordinem alphabeti [incipit f. 397-98r].

Incunabulul este imprimat pe hârtie, cu caractere gotice de tip rotunda, mai pline și de un corp mai mare în colontitluri și secvența de început a fiecărei cărți biblice, textul fiind aranjat pe două coloane (inclusiv suplimentul, care în alte biblii ale timpului, de după 1480, este aranjat pe 3 coloane); 50-51 rânduri pe coloană (21 x 14 cm.). Volumul nu este paginat (nici din tipografie, nici manual), cu excepția paragrafelor, numerotate cu cifre romane (plasate în rând, nu deasupra). Nu există custos; signatura este alfanumerică, prezentă pe primele 5 sau 6 file ale caietelor care au un număr variabil de foi (9, 10 și 12), în colțul din dreapta, jos al albiturii. Textul are obișnuitele abrevieri specifice manuscriselor, menite să economisească spațiul colii. Sortită  uzului monastic, tipăritura prezintă rubricație (majoritar cu roșu, spre deosebire de alte specimene ale aceleiași ediții, unde predomină albastrul) - inițialele frazelor, paragrafelor, sunt întretăiate de scurte bare verticale iar colontitlurile (care au, în plus, adaosuri de linii sinuoase pe toată lungimea secvențelor, sus și jos) dar și inițialele cuvintelor incipit și explicit sunt marcate prin semne de tip semilună. 

Legătura este mânăstirească (sec. XVI-XVII) în piele de vițel, pe tăblii din lemn, cu chenare triplu-liniare presate la rece, fără alt decor. 

Incunabulul cuprinde toate cărțile veterotestamentare stabilite prin canon și toate cărțile N.T.,în care Faptele Apostolilor urmează secțiunii de epistole (nu invers), precedate de mici texte introductive. În primul secol d. Hristos, Scriptura a fost tradusă în limba latină în principal după Septuaginta, versiunea grecească a bibliei ebraice; cu toate că erau traduceri literale, predominau încă suficiente neconcordanțe între variile tălmăciri. Una dintre acestea a cunoscut o largă circulație, este vorba despre Vetus Itala, devenită text canonic în pofida multor confuzii cauzate de faptul că nu se acordase suficientă atenție sensului anumitor termeni. Prin urmare, în jurul anului 383, papa Damasus îi solicită unui preot pe nume Ieronim (Eusebius Sophonius Hieronymus) să dea o nouă versiune Vechiului și Noului Testament punându-și la lucru solidele cunoștințe de ebraică, greacă veche și latină. Mai întâi, Ieronim revizuiește, în jurul anului 383, cele patru evanghelii după originale grecești, după care se apucă de revizuirea Psalmilor (întruchipată de varianta aflată atunci în uz, în cadrul liturgic, Psaltirea romană), după Septuaginta. Câteva cărți ale Scripturii vor fi păstrate ca atare, în vechea versiune latinească. Timp de alți 15 ani, ajuns în Betleem, Sfântul Ieronim va tălmăci aproape întreg V.T. în principal după surse vechi ebraice (corelate cu altele, în limba aramaică, și câteva surse grecești). Contribuția sa a rezistat timpului și criticilor, devenind versiunea canonică a Bibliei creștine, cu excepția spațiului african, atașat de vechiul canon. Este versiunea-standard a Bisericii apusene, bucurându-se de exclusivitatea unui text care îmbină erudiția cu limbajul accesibil, fără ca emergența bibliilor în limbile vernaculare și difuzarea pe scară largă a acestora să-i știrbească prestigiul.

În prima epocă a tiparului cu caractere mobile, vor apărea peste 60 de ediții ale Vulgatei. Cea dintâi presă tipografică intră în funcțiune la Veneția în anul 1469, mulți dintre pionierii acestui meșteșug activi la fața locului fiind, desigur, de origine germană. Veneția avea să preia supremația în domeniul producției de carte pe tot parcursul secolului al XV-lea. Din 27 de Biblii apărute în spațiul italian în perioada incunabulară, 20 au văzut lumina zilei în acest centru-emblemă, al artei tipografice.

Exemplarul de față, după cuvenita analiză privind detaliile poligrafice pe baza exemplarelor digitizate dintr-o largă arie temporală care permite corelații tipologice cu predominanța etalonului german în spațiul lagunar (și nu numai, biblii de acest tip, cu caractere gotice mai apropiate de caracterele romane, de această dată, dar cu structură identică apărând bunăoară și la Basel, Strasbourg, Lyon și oriunde autoritatea unui Koberger este indisputabilă, depășind fruntariile), poate fi atribuit unei ediții târzii, a producției oficinei lui Franz Renner, destul de rară astăzi, datând din 1483; alta decât ediția în 3 volume, cu comentariile lui Nicolaus de Lyra (1482-83) și aparținând unui tiraj secund (deși nu este exclusă o ediție alternativă, 1476 imprimată fie în asociere, fie manu propria, devenită și ea, destul de rară).   Format in quarto (24 cm.), printre primele de acest gen destinate studiului individual – mai precis, printre cele dintâi de acest format, promovate de tipograful și editorul Franz (Franciscus) Renner), și care oglindește relativa austeritate a uneia dintre edițiile precedente: cea de la 1475 (în funcție de tipologia exemplarelor, cele tipărite pe pergament având, majoritatea, bogate anluminuri). Dacă va fi existat, în cazul nostru, o letrină miniată pe prima filă, chiar un portret al autorului Vulgatei acolo unde începe epistola lui Ieronim către Paulinus și prologul asupra Scripturii (așa cum o relevă imaginile unor exemplare din seria renneriană dar și ale altor tipografi influențați de el), nu avem cum ști, întrucât această introducere lipsește. File lipsă se constată și în interiorul acestui specimen al ediției monovolum, și, din păcate, și în partea de Apocalipsă (cu care ia sfârșit Noul Testament), fapt regretabil deoarece, în această categorie de ediții scripturale (care precedă tipul postincunabular al bibliilor dotate constant cu aparat critic dezvoltat și mai ales, cu foaie de titlu și colofon), sub ultimul paragraf al Apocalipsei Sf. Ioan, se află explicit-ul, acea frază de încheiere, cu detalii privind locul, data și responsabilitatea tipăririi. Bibliile lui Renner se pare că aveau, cu toatele, aceste minime dar relevante detalii. D

Un element caracteristic unei categorii de Biblii din perioada 1479-1490 et post este prezența unui distih care dă seamă despre congruența versiunii latinești a Scripturii cu izvodul grecesc, prin expresia fontibus ex Graecis. Ediții contemporane cu cele ale lui Renner și apărute în același spațiu lagunar, fie că sunt, sau nu, clar atribuite unui atelier sau altul, asumă în mod orgolios o variantă superioară, de ediție revăzută, comparativ cu textul latinesc “comun” și îndeobște acceptat (ca semn distinctiv, trimiterile marginale la V.T., în corpul N.T.). Biblii apărute în oficinele altor germani, precum Reynaldus de Novimagio și Theodorus de Reynsburch, sau Johannes Herbort de Seligenstadt dar și câteva biblii “anonime” preiau modelul elvețianului Amerbach (ed. a II-a, din 1479, a Bibliei sale) în care tronează acest distih și trimiterile (concordanțele). Se știe că Sf. Ieronim a lucrat cu manuscrise grecești, evreiești și aramaice, în privința cărora nu mai există informații și că fontibus ex graecis desemnează în fapt, însuși rezultatul acestui imens efort de colaționare și re-traducere care-i caracterizează opera, altfel spusreprezintă o altă denumire a Vulgatei.

Nu știm dacă și în acest specimen va fi existat distihul (plasat, de regulă, la sfârșitul cărții), cert este că el nu prezintă trimiteri marginale (acele concordantiae) în cuprinsul N.T. Suficient de valoros în sine este faptul că bibliile venețiene, prin urmare și ediția 1483 denotă – indiferent de gradul de sofisticare ornamental-caligrafică al unor specimene – ori de adaosurile editoriale operate de-a lungul vremii, o remarcabilă unitate. Ediția căreia îi aparține exemplarul pune în fața cititorului texul “curat”, limpede, al Scripturii, însoțit organic de prefețele, proloagele, argumentele celui care l-a transpus în latinește, îmbogățindu-l discret și pertinent, fără emfază, cu prețioase detalii hagiografice și exegetice.

Colofonul, în ex. complete 1483:

Explicit biblia impressa venetijs per franciscu(m) renner de hailbrun . M. CCCC. LXXXIII.

Franz Renner (cunoscut și sub numele de Francesco della Fontana) s-a născut înainte de 1450 la Heilbronn (sau Heilbrunn, în Germania de Sud), într-o familie de latifundiari. Înainte de 1471 se mută în Serenissima, integrându-se în înfloritoarea industrie lagunară a imprimeriei, ca meșter tipograf și librar. A fost membru al confraternității pantofarilor germani Santa Maria, prin intermediul căreia a intrat în contact cu importante personalități ale tiparului aflat, pe atunci,în plină înflorire. Debutul se produce o dată cu publicarea tratatului Quadragesimale aureum, al călugărului dominican Leonardo da Udine și a lucrării Oratio habita apud Sixtum IV contra Turcos, a istoricului venețian Bernardo Giustinian. Dar numele său apare pentru prima oară nu pe filele acestor tratate, ci în 1472, la sfârșitul tomului omiletic al lui Roberto Caracciolo - Sermones quadragesimales de poenitentia. Ca semnătură, meșterul adoptă forma latinizată Franciscus de Hailbrun, căreia îi adaugă, începând cu 1478, cognomenul Renner, în timp ce în viața privată și în activitățile comerciale preferă să fie cunoscut ca Francesco della Fontana, un nume mult mai ușor de pronunțat și memorat de către localnici. Renner a scos la lumină circa 50 de tipărituri (din care ISTC - Incunabula short title catalogue menționează 47, iar Gesamtkatalogder Wiegendrucke [=GW] le depășește cu o unitate, propunând 51 de titluri); a fost primul tipograf venețian care s-a specializat în sectorul religios și liturgic, chiar și în formatul in octavo, destul de rar la acea vreme (înainte de tipologia stabilită de Aldo Manuzio). Un alt meșter avea să i se alăture în imprimarea acestei categorii tematice (cartea religioasă)  - Nicolò da Francoforte (Nicolaus de Francfordia), cu care Renner se asociază în 1473 (până în 1477). Cei doi publică 15 opere – breviare, predici, tratate teologice și biblii; de sub teascurile lor va ieși, la 1475, cea dintâi Biblie în limba latină imprimată la Veneția (Vulgata). După alte lucrări tipărite în colaborare cu alți meșteri (e.g. Petrus de Bartua, 1478-83), în 1481 asumă proiectul unei Biblii impozante (un in folio) în 3 volume, îmbogățită cu comentariile lui Nicolaus de Lyra (Postillae), care avea să apară în anii 1482-83; este vorba de cea de-a patra ediție a Sfintei Scripturi după traducerea Sf. Ieronim, sau a Vulgatei, cunoscută sub denumirea de Biblia latina. Renner a scos la lumină 5 astfel de Biblii, din care una singură cu comentariile menționate mai sus. Ultima tipăritură are legătură cu acest tipograf este un Breviar din 1486, apărut în atelierul lui Erhard Ratdolt; Renner a asumat aici, rolul de editor comercial. Dincolo de această dată nu mai avem știri certe despre activitatea meșterului de origine germană, dar anumite documente de arhivă referitoare la solicitarea privilegiului tipografic de către urmașul său, Benedetto, indică faptul că la 1496 Franz Renner nu se mai afla de mult în viață.

Specimenul are 394 f. Lipsă începutul și sfârșitul; cartea se deschide cu capitolul III din Genesis încheindu-se cu cap. XIX din Apocalypsis (din cele 22). Exemplarele complete ale Bibliei lui Renner din perioada 1476-1483 numără între 455-76 (în funcție de format). 

Lotul este clasat la Tezaur.

Raritate

Bibliografie:

Goff B-578

GW 4253

HC 3089