Liturghie, Iași, 1759

Liturghie. Care acum întâi s-au tipărit întru acestași chip. În sfânta Mitropolie în Iași cu osârdiia și cu toată chieltuiala prea osfințitului mitropolit al Moldovii, Kyr Iacov, întru a sa tipografie ; [de] Grigorie Stanovici Tipograful ; [fiind zețari Sandu și Gheorghe ;  gravor: Theofan monahul; diortositor: Evloghie monahul].  [1], 170 f. (cu signat.) : il. ; 4° (30 cm), 27-30 R (24 x 13 cm)

Ediție primă:

Iaşi, 1747 (Duca Sotiriovici; același număr de file, același format ca al Liturghierului imprimat la București, în același an, ambele în timpul domniei duble a lui Constantin Mavrocordat)

Alte ediții:

Iaşi: 1792 (o ediție prezumtivă); 1794 (popa Mihail tipograful și Gherasim diaconul tipograful; cu diorthosirea lui Inochentie eclisiarhul Mitropoliei); 1802 (ar fi ed. a IV-a, semnalată doar, în BRV); 1818 (ieromonahul Stratonic și monahul Antonie; revizuită din nou, după surse grecești și slavonești, de V. Costachi).

Epilogul:

“Cade-să a ști aceasta:

Molitvele voastre, preoți și diaconi ce veți sluji pre aceste sf(i)nte liturghii, înștiințămu-vă pre voi și pentru aceasta, că une (sic) cuvinte ce să află într-însele schimbate, și mai ales puse și tocma pre limba slavenească, nu este altă pricină de mândrie, adecă cât să facem și de la noi adaogire de schimbare: ci vrând noi a tocmi într-însele cuvintele tocma deplin, după izvodul elinesc (cum și cel slavenesc urmează,) nu s-au putut acele cuvinte nici într-un chip a să tălmăci tocma drept după puterea lor pre limba noastră, căci este puțină. La aceasta și noi încă dar n-am vrut a micșora sf(i)ntele cuvinte ale d(u)mnezăeștii Liturghii, după neputința limbii noastre, căci nu cazanie sau istorie sf(â)nta Liturghie, ci tocma însuși d(u)mnezăești, și de D(u)hul sf(â)nt suflate cuvinte: pentru aceaia și noi le-am pus slavenește, și așa fără de îndoire să și urmați ale zice; ca să fie în veci de tot și întru toate, deplin d(u)mnezăiasca Liturghie. Evloghie monah diorthositoriu”.

Mai jos, sub o bordură cu motivul astragalului: “Sandul, și Gheorghie zățarii.”

Evloghie monahul, dascăl la Şcoala de slovenie din Iaşi, dirotositorul Liturghiilor, a corectat o întreagă pleiadă de titluri: Alfavita sufletească (1755), Adunare de multe învăţături (1757), Sinopsis (1757), Evanghelia (1762), Ceaslovul (ed. 1763), Molitvenicul (ed. 1764), prima ediţie (în slavonă și română) a Îndreptării păcătoșilor (1765), Psaltirea (1766). A tradus acte de cancelarie şi Vieţile sfinţilor pe lunile septembrie-mai, pentru mitropolitul Iacov I Putneanul. Liturghierul de față reprezintă una din numeroasele contribuții cărturărești ale acestui arhiereu. Născut la Rădăuți în 1710, călugărit la Putna, unde deprinde materia teologală, ajunge egumen al acestei mânăstiri apoi episcop al Rădăuților, înainte de a accede la scaunul vlădicesc. Se va sfârși în 1778, în mijlocul obștei monahale pe care o păstorise. Proiectele sale au cuprins școlarizarea maselor (în Iași și Rădăuți), instituirea unui învățământ teologic de calitate după modelul Academiei moghilene din Kiev (în care scop a înființat și coordonat seminarul de la Putna), tipărirea cărților neecesare cultului, nu mai puțin o serie de reforme sociale, unele cu implicații directe asupra cutumelor arhierești (cum ar fi inițiativa ca vlădicii țării să provină exclusiv dintre oamenii locului). Implicarea sa în munca de editare și tipărire s-a făcut cu concursul unei echipe valoroase de tipografi, gravori și diorthositori. Au văzut astfel lumina zilei cărți precum Ceaslovul și Catavasierele de Rădăuți (1745, 1746), Liturghiile (1745, 1759), Penticostarul (1754), Alfavita sufletească și Antologhionul (1755), Apostolul (1756, cu o altă prezumtivă ediție la 1760), Psaltirea (1757); un Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757) și un Bucvar (1755, retipărit într-o ediție augmentată la Viena, în 1771). În intervalul 1758-59, apăreau la Iași lucrări proprii ale mitropolitului: Adunare de multe învățături, Despre lemnul sfintei cruci. 

Tipar negru și roșu, pe suport subțire, cu pontuzouri, 5 corpuri de literă de rând, 2 (corpuri și feluri) de literă majusculă, custos (exclusiv cu negru; pagina de text în ancadrament compozit, dublat lateral, ce include colontitlurile și coloncifrele – motivele sunt astragalul (chenarul interior și “rubrica” slovocifelor), lalele stilizate, florile de trifoi și lalele dispuse oblic, cu tulpini răsucite. Structura ornamentală a ancadramentului se regăsește în câteva borduri-frontispiciu în interiorul volumului (acolo unde nu apar cele gravate, istoriate), într-o combinație foarte aspectuoasă, de motive în oglindă, în care apar și tije de lalele minuscule, străbătute de frunze alungite, mlădițe geminate, în 8 și, ici-colo, câte-o slovă. Conețurile însă, sunt exclusiv cele în xilogravură (3 modele), cu o singură excepție nesemnificativă. Grafic și stilistic, ediția se aseamănă celor ulterioare, din 1794 și 1818, ceea ce indică o continuitate neștirbită. Formatul, maniera în care este organizat textul – imprimat cu un corp suficient de mare, clar, cu caractere negre (textul principal), rândurile spațiate ale acestuia, rugăciunile diaconului și anumite indicații de tipic, cu corp mai mic, și, în funcție de contextul liturgic, de perioadă sau de importanța lor, cu roșu; tipologia variată și expresivă a letrinelor, varierea frontispiciilor și a vinietelor finale, alese cu atenție; figurile mari, de o prezență pregnantă, a liturghisitorilor, toate concură la realizarea unui tom menit să impresioneze conștiințele slujitorilor altarului dar și sensibilitatea contemporanilor iubitori de carte.

Apare în acest volum numele monahului Theofan (în calitate de ilustrator), în xilogravura cu temă euharistică de la începutul volumului (semnat doar cu inițialele), și în cea care-l reprezintă pe Sf. Vasile cel Mare. Theofan este prezent în grafica de carte ieșeană a veacului al XVIII-lea și în Evanghelia din 1762, în care semnează împreună cu Mihail Strilbițchi portretul Sf. Ev. Ioan: “Ierei Mihai(l) și monah Theofan” (celelalte două portrete fiind opera renumitului tipograf ucrainean). După această dată nu mai avem știri despre activitatea monahului nu lipsit de îndemânare. Și ilustrația cu Sf. Grigorie Teologul îi poartă semnătura, de această dată sub formă de inițiale (M Th). Cea cu Sf. Ioan Gură-de-Aur este nesemnată dar maniera de execuție este aceeași.

Poarta titlului este aceeași din Antologhion, 1755 și Apostol, 1756 (alături de Gligorie T, apărea acolo și numele tipografului Sandul). Sus, segmente de arc frânt surmontate, în dreapta, de Sf. Ev. Marcu în chip de leu rampant, înaripat, cu aureolă iar în stânga de Sf. Ev. Matei, în chip de înger îngenuncheat. Ambii îi oferă Mântuitorului, figurat central, în slavă, tronând, evangheliile lor. Iisus Hristos este înfățișat în postura de Mare Arhiereu, înveșmântat în stihar bogat decorat, cu epitrahil, engolpion și mitră; binecuvântează cu ambele mâini, înconjurat fiind șase heruvimi. Stâlpii rectangulari, casetați, ai portalului, au capiteluri și socli cu ornamentație fitomorfă (motivul frunzei de viță), frize și brâuri liniare, și conțin portrete de sfinți în medalioane ovale. Latura interioară a a coloanelor (dinspre text) este ornată cu spice îmbucate. Sfinţii melozi și ierarhii reprezentaţi sunt următorii (de la dreapta la stânga și de sus în jos): Ioan Damaschin, Anatolie, patriarhul (Constantinopolei), Theofan monahul (zis “Mărturisitorul”), Theodor Studitul; Sofronie patriarhul (Ierusalimului), alt patriarh al Constantinopolei, Gherman, Andrei Criteanul, monahul Iosif. Este vorba despre autorii bizantini ai canoanelor liturgice care alcătuiesc corpusul imnografic ortodox. Theodor Studitul şi Iosif Studitul din Sicilia au amplificat Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, secretar al Patriarhiei de Constantinopol şi episcop misionar de Gortyna (Creta). Sf. Ioan Damaschin este autorul Octoihului iar Sf. Gherman, patriarh de Constantinopol în vremea iconomahiei (întruchipate atunci de bazileul Leon Isaurul), a compus tropare şi imne de o mare forţă poetică. Postamentele în rezalit, ale stâlpilor, conțin, în dreapta, jos, portretul simbolic al Sf. Ev. Ioan, acvila cu aureolă ţinând Scriptura în gheara dreaptă ridicată, iar în stânga – taurul nimbat și înaripat, cu propria sa gestică votivă (Sf. Ev. Luca).  În centrul registrului inferior se află icoana Streteniei, sau a întâmpinării copilului Iisus la Templu, de către dreptul Simeon (și prorocița Ana). Bolta interioară a portalului este străjuită de alți doi heruvimi, iar sub boltă, deasupra titlului caligrafiat, se află un ornament foliaceu ce îi urmează conturul, din motive fin executate (cu negru).

Pe verso-ul foii de titlu se află pecetea voievodului Ioann Theodor Callimachi (august 1758 - mai 1761), o compoziție heraldică similară celei din Penticostarul de la 1753, a lui Mihai Racoviță, exceptând rama cu tulpini sinuoase a acesteia din urmă: capul de bour apare în centrul unui scut, între soare și lună, surmontat de un luceafăr cu aspect fitomorf, scut ale cărui margini sunt alcătuite din motive hibride - lujeri fantaști plini de bifolii, terminați cu capete de acvilă (câte două sus și două jos), care trec prin centrul unor flori de crin. Capetele de sus țin în pliscuri sabia și sceptrul de-o parte și alta a coroanei realist redate, fără înflorituri, de sub care se desfac alți lujeri scurți, răsuciți, terminați cu două inflorescențe mari, cu petale ascuțite, din care atârnă câte-o frunză mare, ovată. Capetele de jos (cu care se termină lujerii împletiți) susțin tulpini similare celor de sus, care se unduiesc pe lângă marginile laterale ale cadrului, răsucindu-se spre interior. Din două tulpini secundare (registrele de jos) atârnă câte-un fleuron mare de lalea (în colțuri). Pecetea, aparte de chenarul liniar în care este plasată, are și o ramă din benzi de motive tipografice. Rama include segmente ce delimitează registrele laterale cu acronimul titulaturii domnești. Versurile la Stemă sunt sub forma a 5 distihuri.

Următoarea gravură se află pe verso-ul foii ce detaliază cuprinsul Liturghiei: este vorba de o reprezentare simbolică mai rară, a jertfei euharistice, sub forma lui Hristos-Pâinea vieții (în Liturghiile ieșene din 1794, Hristos însuși apărea oficiind jertfa nesângeroasă). Aici, sângele ce țâșnește din trupul Răstignitului umple un vas în care acesta stă în picioare, aproape gol, cu coroana de spini pe capul lăsat ușor spre umărul drept, brațele depărtate de trup ; sângele care izvorăște din mâinile străpunse curge în două cupe crucigere ținute de doi îngeri îngenuncheați. Nimbul lui Hristos este puternic, fascicular, din două rânduri de raze – primul, triunghiular, mărginind porțiunea luminoasă inscripționată cu acronimul Mântuitorului. Cealaltă porțiune, mai mare, poartă o inscripție în limba slavonă. În spatele lui Hristos (cu trupul scăldat pe jumătate în lumină, aceeași lumină care cade pe creștetele, fețele, aripile și corpurile angelice, sugerând totodată luciul metalic al vasului), se vălătucesc nori, într-un cordon a cărui consistență este redată prin sinusoide similare amprentelor. Partea superioară a cordonului, albă, este ocupată de mici capete de heruvimi (câte doi). Registrul inferior al icoanei include o pardoseală; trei dale albe, în prim-plan, sunt rezervate semnăturii xilografului și datei, deasupra laturii de jos a chenarului liniar. Numai data execuției apare în segmentul din dreapta – 1758 – cele din centru, alăturate, nu conțin niciun nume, în schimb, inițialele gravorului apar sub genunchiul drept al îngerului din stânga, M TH (cu caractere majuscule subțiri) – Monah Theofan. Legenda este scrisă deasupra: “Aceasta este Pânea care din ceriu pogoară. / ca ori cine va mânca dintr-însa să nu moară”. Sub gravură, tălmăcirea inscripției în slavonă: “Trupul mieu este adevărată mâncare, / și sângele mieu adevărată băutură”.

Cele trei gravuri în plină pagină (f. 46v, 78 și 104v) cu Sf. Ioan Hrisostomul, Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie Teologul îi arată pe ierarhii autori ai liturghiilor înveșmântați în odăjdii mai sobre decât cele atribuite lor în liturghierele bucureștene, fidele reprezentărilor iconografice vechi (de secol XVII). În cazul de față, concepția artistică și detaliile compoziționale (cu elemente de peisaj) reflectă originalul grecesc și se vor regăsi întocmai în edițiile următoare, de Iași, 1794, 1818, de această dată cu mâna lui Simion Isoteschi. Gravura cu Sf. Vasile cel Mare poartă semnătura monahului Theofan și data 1759. 

Frontispiciile (în xilogravură) constau în trei modele: primul, cu Iisus-Emanuel, provine din evangheliile de București și Snagov (1682; 1693 și 1697). În tipăriturile de Iași, apăruse în ediția 1755 a Antologhionului. Aici deschide Rânduiala vecerniei și începutul Liturghiei vasiliene. Alt model cu chipul lui Hristos este cel cu pantocrator, de mici dimensiuni, în care Mântuitorul ține la piept Evanghelia sub forma unei cărți închise; este figurat tot într-un medalion rotund, susținut și anturat de arabescuri de lujeri înfloriți. Fondul icoanei este mai întunecat, dar din silueta hristică izvorăsc, discret, raze; același nimb cruciger și acronimul dispus simetric în jurul aureolei. Frontispiciul deschide Rânduiala Liturghiei și Liturghia darurilor mai înainte sfințite (a Sf. Grigorie) - prejdeosveștenia. Apare, de asemenea,un frontispiciu preluat din grafica Triodului de la 1700: în interiorul unui medalion cu marginea din spice, într-un profund clarobscur, ni se dezvăluie scena Coborârii trupului lui Iisus de pe cruce. De sub medalionul elipsoidal se desprind mănunchiuri de tulpini subțiri formând volute laterale, o compoziție fină și grațioasă în care predomină floarea de acant. Tulpinile ce se înlănțuie trec prin mici fleuroane și, secundar, arabescurile sunt întregite de flori de lalea, violetă (sus) și narcise (jos). Scena deschide Rânduiala Utreniei.

Vinietele de final, în xilogravură, fiecare cu câte-o unică ocurență, constau în modelul cul-de-lampe, tot din vechiul repertoriu (București, Buzău, Târgoviște), reluat și în ornamentica veacului al XVIII-lea (a se vedea, bunăoară cartea râmniceană precum Psaltirea din 1779, Triodul din 1782 sau Penticostarul din 1785) – tulpini împletite într-un ansamblu omogen, foliaj palmat negru, plin, care apare pe margini și sus (cu un mic evantai atârnând sub coneț): două frunze ca niște inimi și altele lungi, arcuindu-se deasupra antrelacurilor laterale, marcate prin minuscule fleuroane stelate (albe).

Un alt model este capul de heruvim atașat unui ansamblu fitomorf iar ultimul (lucrat tot de Theofan) constă într-o impresionantă desfășurare de vrejuri trecând prin lobii unor frunze de acant, realizat printr-un foarte sigur și aspectuos desen continuu formând volute și contravolute, totul pornind dintr-un evantai cu element central treflat; foliajul lasă să se vadă în centrul compoziției, un fleuron stelat, iar dedesubt, un mugur rotund. În spațiile alăturate, printre frunze, sunt strecurate simetric secvențele unei cronograme: 1758.

Ilustrațiile cu masa proscomidiei, pe care stau potirul și discul, și diagrama împărțirii părticelelor euharistice (legenda și explicațiile sunt în limba slavonă: Sveti khleb’’), sunt de compoziție tipografică, realizate cu roșu și ocupă spațiile libere ale f. 40v și 71r.

Letrinele în două variante – cu roșu și negru, constituie aceeași tipologie mixtă, în care predomină modelele din vechile repertorii: M cu arhanghel, S cu cerb alergând, P cu silueta unui arhiereu ținând în mâna înfășurată în epitrahil, o carte de cult. Categoria inițialelor înflorate (în mai multe variante ornamentale pentru aceeași slovă) include tipuri cu desen extrem de delicat, în genul filigranelor.

Aparte de rânduielile Vecerniilor și Utreniei și de cele trei Liturghii (ultima, precedată de o învățătură și urmată de anumite “îndreptări” de tipic), care ocupă f. 1-116, cartea cuprinde o serie de rânduieli și molitve, învățătura privind otpusturile la praznicele dumnezeiești, vozglașeniile în Dumineca Paștilor (f. 117-123). Rânduiala sf(i)ntei Priceștanii (euharistii) ocupă f. 124-141, după care vine sinaxarul, lipsit de titlu propriu,  pe f. 141-148. Ultimul capitol este Adunare pentru cereri de bună trebuință, la vreme de nevoe ce s-ar tâmpla. La proscomidii, la ecteniile cela dela începutul Liturghiei, și după Ev(an)gh(e)lie. Așijderea arătarea Prochimenilor, a apostolilor, a eva(an)gh(e)liilor, și a Pricestnilor, după cuviința cererilor s-au însemnat. Se încheie cu Mulțemire pentru câștigarea cea după cerere, și pentru toată facerea de bine (etc.). Urmează epilogul.

Exemplar complet, în stare bună. Nu conține însemnări sau ex libris-uri. Foaia de titlu cu lipsuri compensate empiric, remarginată în dreapta, cu colțul inferior refăcut.

Legătura de epocă, în piele brună pe tăblii din lemn, cu ornamente presate, recondiționată (are urme ale atacului de cari); medalion polilobat cu scena Răstignirii în câmpul central al copertei anterioare; sunt clare detaliile precum tăblița lui Pilat între soare și lună, la rândul lor anturate de luceferi și surmontată de un heruvim; Sf. Fecioară și Ioan, cu acronime grecești. Din coasta lui Hristos țâșnește sânge într-un potir care pare să se sprijine pe linia superioară a zidului cetății Ierusalim, desenat în planul secund. Ancadrament din tulpini sinuoase, buchete florale în cele patru colțuri. Nu sunt urme de aurire. Joc de linii întretăiate pe coperta din spate, cu registre compozite, delimitate prin aceleași linii triple. Cotorul are 5 nervuri aplatizate, cu învelitoarea brăzdată de canale. Fiecare nervură are 2 brâuri compuse din fleuroane și motive foliacee romboidale (aceeași decorație fiind prezentă pe capetele cotorului), iar în spațiile intermediare au fost aplicate fiare sub forma florii de bujor. Coperta I laxă. Forzațuri duble de nuanță verzuie, cu pontuzouri și filigranul Göregeny păstrate integral, dar cu deteriorări cauzate de contactul cu apa și atacul carilor.

Bibliografie:

BRV II, 313

BRV IV, p. 248 (“Sunt și exemplare care nu au la sfârșit numele zețarilor Sandul și Gheorghe […]. Această Liturghie a fost recomandată ca model  pentru Liturghiile tipărite în Ardeal, în ședințele canonicilor români, ținute de la 13-18 Aprilie 1773”)

BRV Additamenta, p. 267 (“Tirajul cărții – circa 108 exemplare. Despre un raport [datat Iași, 29 sept. 1759], al unei comisii de dregători (logofeții Radu Racoviță, Ștefan Roset, Ion Bogdan; hatmanul Vasile Roset; vel vistiernicul Ion Canta, logofăt de taină, vel logofăt Constantin Leondari) înaintat domnului Ioan Theodor Calimachi și întărit de acesta cu anaforaua care propune ca această carte să fie vândută cu 10 lei, venind în sprijinul financiar al Mitropoliei și fiind pusă la dispoziția bisericilor moldovene”, ap. C. Turcu. Cărți, tipografi și tipografii în Moldova în sec. XVIII, în MMS, XXXVI, 1-2, 1960, p. 21-24, 29-31)

Eva Mârza, Florin Bogdan. Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărților românești (1508-1830). Ediția a II-a, revizuită și adăugită.  Sibiu, Astra Museum : Techno Media, 2013,  p. 217; 253 (s.v. Nicovici, Sandu), p. 253-54 (s.v. Stan – Stanovici, Grigore)

Elena Chiaburu. Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829 (Iaşi : Editura UAIC, 2005), passim