Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, Buda, 1812

Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie. Acum întâia oară dată la tipariu. La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universității din Peșta ; [editor: Stefan G. Novaković ; editori comerciali: I. Molnar-Piuariu, Stan Popovici], la anul dela Hristos, 1812. [2], 152 [recte: 147] f. (cu signat.) : il. ; 2 col. ; 2° (35 cm), 39-44 R/col. (31 x 18)

Un alt summum editorial concretizat de doctorul oculist Ioan Molnar-Piuariu, prin eforturile căruia se tipăriseră în oficina universitară budensă Mineiele din 1804-1805 (în două tiraje), oglinda celor râmnicene lucrate în intervalul  1776-80 și un Octoih mare – cu un al doilea tiraj apărut la Râmnic, tot în 1811, cărți a căror lipsă era acut resimțită și a căror apariție fusese întâmpinată cu căldură. Evanghelia din 1812, un monument de artă grafică prin dimensiuni, caracterul excepțional al ilustrațiilor și aspectul impecabil al paginii tipărite, a fost imprimată cu contribuția bănească a negustorului Stan Popovici și cu binecuvântarea mitropolitului de carloviț (Karlovci), Ștefan Stratimirovici.

Gravurile în cupru ale cărții, realizate de Wenzel Engelmann, fuseseră comandate de Ștefan Novacovici pentru o Biblie (integrală) format in folio, proiect care nu a mai fost dus la îndeplinire. Ilustrațiile au fost totuși publicate într-o ediţie sârbească a Evangheliei, apărută la Viena, în anul 1804, în Priveleghiiata tipografie slaveno-sârbească, rumânească și a limbilor Răsăritului”, a lui Novacovici, unde se imprimaseră şi Ducere de mână cătră frumoasa scrisoare (1792),  Adunarea cazaniilor (1793), și, în același an, Ducere de mână cătră cinste (în limbile română și germană).

Portretele celor patru evangheliști, redați în picioare, în contrast cu tradiția bizantină care-i înfățișează scriind, aplecați asupra analogului (așa cum îi putem admira în manuscrisele miniate), dar în chip similar altor reprezentări consacrate în arta românească a cărții religioase, sunt considerate a fi unele dintre cele mai mari gravuri apărute la Buda în cadrul cărților de ritual și singurele realizate în metal (în chalcogravură). Ele vor fi reproduse (fără semnătură și dată) în Evanghelia tipărită în atelierul lui Gheorghe de Clozius, la Sibiu, în 1844, editor: Moise Fulea.

Tiparul este negru și roșu (- titluri, subtitluri, inițiale, pasaje tipiconale), caractere de 4 mărimi, pe suport manual de proveniență vieneză (marca Mathes), cu pontuzouri; mai multe tipuri de glavizne simple și îngroșate. Pagina încadrată în chenar simplu liniar (care include custosul sau reclamele), la fel coloanele de text. Există câteva erori în numerotare, cât și în signatură. Ultimele 10 file nu poartă coloncifre.

Ornamentica, aparte de cele patru ilustrații en pleine page, semnate și datate, include xilogravuri: poarta titlului, inițialele, frontispiciile, vinietele. Xilogravurile vor fi preluate în edițiile din 1816, ale Strastnicului și Triodului, precedate de Mineiul mare (1804-1805) și de Octoih, 1811. Ornamentica de compoziție tipografică este discretă: frize (motive ce se repetă în același segment) în debutul textelor de interior, din elemente extrem de fin trasate, constând în motive vegetale cu un grad mare de stilizare: cupe de lalea, afrontate, cu staminele la vedere, spice afrontate, ghivece minuscule cu ferigi, fleuroane cruciforme între linii sinuoase croșete dispuse continuu, muguri cruciformi etc. Un coneț floral.

Modelul de ancadrament cu simboluri biblice (tablele Legii, tomul scriptural) este caracteristic Mineiului pe cele 12 luni și Octoihului, edițiile budense menționate. Idem frontispiciile - un model cu Învierea, în forma coborârii la iad, cu ornamentație în afara cadrului, unul cu Hristos cel înviat, în slavă, purtând stindard și un frontispiciu pe același tipar compozițional cu cel apoteotic, dar cu imaginea Sf. Treimi; acestea din urmă au forma unui medalion-icoană aflat în centrul unui foliaj palmat luxuriant, din vrejuri viguroase dispuse simetric, pe fond întunecat (fără cadru). Cel cu Sf. Treime este reprodus după Adunarea cazaniilor (Viena, 1793). Toate aceste frontispicii istoriate, recurente, ce deschid pericopele evanghelice și cele simbolice, menționate mai jos, ce deschid secțiunile secundare, ca Minologhionul și Evangheliile de obște), împodobesc și cărți ca Didahiile lui Petru Maior, apărute cu câțiva ani în urmă, în 1809, sau  Octoihul cu Catavasier, din 1826.

Modelul cu glob crucifer și cruce grecească apare în Psaltirea budensă din 1802, cu variante mai mari în Octoih și, de asemenea, în această ediție a Evangheliei. Cel cu glob între vrejuri palmiforme simple, fără contrast și fără alte elemente, este preluat din Minei, tot astfel cel cu tablele Legii peste care stă crucea, culcată, iar în fața acestora potirul euharistic surmontat de ostie, precum și modelul cu Ochiul cel Atoatevăzător înscris într-un bob de grâu elipsoidal. Modelul de vinietă cu acest simbol, apare în cea dintâi carte tipărită la Buda – Katekizmul csel mare ku entraebary si raespunszury, 1780. Ceva mai elaborată, o variantă precursoare a modelului din Evanghelie, apare în Octoih (1811). Vinieta similară din punct de vedere al concepției dar nu identică, având în centrul un lampion, provine, de asemenea, din Minei – sursa principală a ornamentelor xilogravate din acest repertoriu. Însă modelul apare des și în tipăriturile venețiene de limbă greacă ale secolului al XVIII-lea, preponderent în cărțile de slujbă.

Tipologia letrinelor este uniformă, deosebit de elegantă, constând în inițiale caligrafiate în manieră fitomorfizantă, albe pe fond roșu ocupat de hașuri fine și decorat cu ramuri înfrunzite și înflorite, dispuse oblic sau transversal – cele mai des întâlnite sunt În și Z (datorită secvențelor repetitive În vremea aceea… și Zis-au Domnul…).

Foaia de titlu are un portal dublu:  frontonul porții interioare este ornat cu două ramuri de acacia (ap. Anca Elisabeta Tatay, loc. cit.) de care atârnă, legate fiecare cu câte o panglică, tablele Legii, în stânga, Sf. Scriptură, în dreapta, sub forma unei cărți pe coperta căreia stă scris cu majuscule – Bib(lia) (Sa)cra. Arcada simplă se sprijină pe capitelurile evazate a două coloane (stâlpi rectangulari). Terminațiile superioare ale coloanelor, de sub capiteluri, au formă casetată și un model de rozetă stilizată înscrisă în alte pătrate negre. Același model ornează ultimul segment al coloanelor porții, rozetele fiind unite printr-o linie sinuoasă care desparte impressum-ul de restul informațiior din titlu. Ancadramentul exterior care mărginește fila,  are aceleași rozete în cele patru colțuri. Fațadele stâlpilor rectangulari ale ambelor chenare sunt decorate cu câte două corzi albe de viță-de-vie, înlănțuite, în formă de 8 (în ochiurile spiralelor apar mici cruci radiante). Totul pe fond întunecat. Modelul amintește de cel al porților sătești sculptate în lemn. Imediat sub bolta interioară apare un ansamblu luxuriant de vrejuri de acant prinse în mănunchi, răsfrânte, în centrul căruia se află un pocal cu alură triunghiulară, surmontat de un glob cruciger. Ornamentul este realizat cu roșu.

Structura cărții este cea din evangheliile de secol XVIII fidele modelului consfințit de Antim Ivireanu, inclusiv la nivel de aranjare a textului, colontitlu, indicații de tipic ș.a.. Nu întâlnim aici caligrafierea titlurilor în stilul scrierii diplomatice, ori cartușurile ornamentate ce încadrau formulele de final și îndrumările pentru preoți și diaconi. Acestea sunt imprimate cu literă de rând, spațiate, cu negru și roșu, pe verso-ul foilor de sfârșit ale evangheliilor și împodobite cu viniete gravate.

Evanghelia se deschide cu Viiața Sf(â)ntului Ev(an)ghelist Ioann // După cum au scris Sofronie, la f. [2]r. Pe verso – cea dintâi metalogravură, într-un rafinat ancadrament a cărui margine interioară etalează un model de șiruri de frunze mici, stilizate, dispuse la egală distanță unele de altele. Acest apostol și evanghelist apare, aici, într-o postură dinamică, cu gesturi avântate: în picioare, ținând pe brațul stâng un caiet mare, deschis, pe filele căruia se observă primul paragraf, în limba slavonă din Evanghelia sa (La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu). Mâna dreaptă, îndoită, depărtată de corp, ține pana de scris în aer, ca în așteptarea inspirației. Capul ușor ridicat, privirea ațintită spre cer. Trăsăturile acviline exprimă calm și interiorizare. Veșmântul este bogat și cade-n falduri. Lumina vine, discret, de undeva din stânga, unde se află un coridor cu coloane înguste, încastrate, despărțit de camera în care se află Ioan printr-un șir de alte coloane rectangulare, unite sub aceeași arcadă, pentru a coborî pe jumătatea din stânga a figurii umane, până jos, la picioarele încălțate în sandale. Camera se află în penumbră. Capătul de jos al caietului cu primele două file completate se sprijină de colțul unei mese (semănând mai degrabă cu un scrin), pe care se observă o pereche de călimări (în dreapta imaginii). Jocul de lumini și umbre sugerează misterul și izolarea prielnică experienței duhovnicești. Simbolul avimorf al evanghelistului Ioan, acvila, minuțios și expresiv redată, se află în partea stângă și are aripile ridicate; ciocul este întredeschis, privirea ațintită, sever, asupra rândurilor evangheliei. Ilustrația este semnată (ca toate celelalte): reazal’ Vențel Enghelmann u Beciu 1795 (sub capătul din dreapta al ramei).

Pe verso-ul f. 17 – gravura cu Sf. Ev. Matei, într-un cadru arhitectural caracterizat de coloane corintice (în cameră) și ionice (cu extremitățile superioare canelate). Deasupra coloanelor încastrate, o bordură cu ghirlande și deasupra acesteia nișe în care stau urne decorative. Lumina este restrânsă la prim-plan (cea de pe coridor este mai degrabă difuză, mai clară apare pe capitelurile corintice pe care gravorul a ținut să le evidențieze). Personajul sprijină manuscrisul (sub forma unei cărți masive) de colțul mesei (- latura dinspre sfânt este și ea luminată, cea din dreapta este umbrită și are drept ornament o ghirlandă de spice al cărei capăt iese printr-un orificiu); pe masă se observă tranșa și signetul unei alte cărți. Tot pe masă cad și câteva falduri ale mantiei personajului. Comparativ cu Sf. Ioan, acesta privește, meditativ, spre filele scrise (primele rânduri din genealogia lui Iisus Hristos, tot în slavonă), postura corpului este mai relaxată (ușor rezemat cu șoldul stâng, de pupitru), mantia coborâtă de pe umeri, genunchii ușor îndoiți, piciorul drept cu o treaptă mai sus decât celălalt, mâna dreaptă se pregătește să înmoaie pana de scris în micul șip oferit de un putto, cu ambele mâini (figurat în stânga).

Pe f. 47v – ilustrația cu Sf. Ev. Luca, în aceeași concepție grafică privind interiorul, divizat în două registre verticale, obiectele și plasarea lor în cadru, postura personajului (aici, cu trupul aplecat spre dreapta și redat în semiprofil, spre cartea deschisă, unde a fost scrisă secvența de început: “deoarece mulți” [au încercat să alcătuiască...], dar privirea alunecă, meditativă, undeva în exteriorul tabloului, nu asupra paginilor). Spre deosebire de celelalte gravuri, elementele arhitecturale se rezumă la un perete casetat, pe holul luminat doar sus, de o fereastră ascunsă privirii, păstrându-se arcatura ovală ce sugerează caracterul de colonadă, al acestui spațiu adiacent; în cameră, o singură coloană ce reflectă lumina care cade puternic și clar asupra întregii figuri a Sfântului, asupra simbolului zoomorf taurin, asupra filelor și parțial asupra mesei. Un fascicul lat se întinde sub picioarele personajului și sub copita ieșită în față a animalului culcat alături.

Evanghelia după Luca ia sfârșit la f. 79, f. 80 fiind ocupată de scurta biografie a evanghelistului Marcu, apud Sofronie și, dedesubt, de Alui Theofilakt Episcopul Vulgariei tâlcuire, de viiața sf(â)ntului Evanghelist Marco. Pe verso – ilustrație cu acest sfânt evanghelist, amintind de dinamismul figurii lui Ioan. Brațul drept ridicat, parcă încremenit, capul ridicat în aceeași direcție și o expresie de concentrare pe chip, redând strădania de-a”capta” duhul, inspirația necesară consemnării unei istorii sacre reflectă concepția mistică asupra elaborării Evangheliei și imprimă acestor gravuri o nuanță dramatică. Faldurile veșmântului exprimă freamătul omenesc în varii unghiuri, cu contraste ceva mai puternice între umbră și lumină, mantia pare că se revarsă de pe partea dreaptă a trupului, capătul stâng al acesteia fiind prins sub caietul deschis și atârnând peste genunchi. Manuscrisul este ținut pe braț, care se sprijină pe tăblia mesei (incipit: Începutul Evangheliei lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu). Lumina ocupă atât fundalul (altfel gândit, de această dată), cât și prim-planul, cu excepția unor mici porțiuni aflate pe coloana din stânga și a celei din spatele sfântului și al simbolului său zoomorf. Între coloana cu baza triplă și postament înalt, al cărei capăt nu este vizibil, și șirul de coloane cu capiteluri corintice, din planul secund (se vede și o arhitravă), reprezentând fațada unei clădiri parțial redate, se vede cerul. Sf. Matei pare că scrie pe o terasă. Leul are o mimică umanizată și este culcat în partea dreaptă, i se văd doar labele din față și capul, întors spre dreapta, în semiprofil. Restul corpului este mascat de silueta evanghelistului.

Legendele ilustrațiilor sunt scrise în interiorul nimburilor, tot în limba slavonă (cu majuscule).

Evangheliile de obște sunt urmate, pe f. 141v, de Însemnare care arată cetaniia Evangheliilor care cuprinde 9 file cu tabele (rânduiala pericopelor pentru fiecare duminică a lunilor anului). La sfârșit, vinieta cul-de-lampe cu Ochiul divin. Ultima parte este Cetirea Evangheliilor din preună cu Apostolii ai săptămânilor anului…, unde apare pentru ultima oară frontispiciul cu glob cruciger.

Exemplarul de față este foarte bine conservat, cu semne rezonabile de uzură în urma manipulării – impurități ce încarcă suportul pe anumite secvențe, foi șifonate, patină vulgară pe colțurile de jos, depozite de ceară, unele adnotări de tipic, marginale, bife, de aceeași mână, cu creionul. Foaia de titlu poartă mărturia lui Arsenie (Ioanovici) Șacabent, care semnează (Arsenij) în calitate de protosinghel, la anul 1816, octombrie 4, nota în slavenosârbă de pe marginea superioară, conform căreia cartea a fost dată-n dar unei biserici cu hramul Arhistrategului Mihail. Fila a fost ajustată, astfel că însemnarea cu chirilice și cerneală neagră se oprește brusc, în marginea laterală. Data, pe marginea de jos a foii. O altă semnătură la sfârșitul cărții, cu creionul, în forma. Arsenije Ioanov Șacabent. Numele aparține unuia dintre mitropoliții de Carloviț (Arsenie IV Ioanovici Șacabent).

Legătură de secol XIX, în piele vișinie pe tăblii din lemn, cu impresiuni aurite și două închizători funcționale, din piele și alamă, uzate, cea de jos cu stratul interior rupt. Se păstrează și semnul de carte, din pânză, în aceeași nuanță de roșu. Coperta anterioară are o mandorlă polilobată cu Răstignirea, dublu conturată, cu detalii compoziționale foarte clare: crucea are, la întetăierea brațelor, sintagma IS HS NI KA, simetric; deasupra, luminariile – un Crai nou și soarele, anturați de luceferi, iar deaupra crucii, un heruvim cu aripile-n sus. Iisus are trupul întors spre dreapta sa, unde se află Sf. Fecioară înveșmântată în maforion, cu un pocal în mână, în care se scurge sângele din rana făcută-n coasta Fiului. În stânga crucii, Sf. Ioan, cu brațele înfășurate în faldurile veșmântului, cu o expresie aparent zâmbitoare. Legendele acestora sunt în grecește, sub formă de acronime. În planul secund, clădiri ce par să străjuiască un ansamblu mânăstiresc, cu două porți arcuite vizibile în spatele crucii. La baza acesteia este sugerată structura unui paviment. Mandorla istoriată se află în centrul panoului rectangular în ale cărui colțuri sunt “decupate” cartușuri în acoladă (menite să confere cadrului iconografic, un aspect cruciform). Sus sunt reprezentați evangheliștii Mathei și Ioan scriind sau părând a dialoga pe marginea celor scrise, cu ipostazele lor simbolice – îngerul și acvila, iar jos, Marcu și Luca, cu leul și vițelul așezați în dreptul meselor de scris. Cartușurile istoriate sunt decorate cu fleuroane. Atât scena Răstignirii, cât și portretele evangheliștilor, cu detaliile de interior, păstrează  urme de aurire. Coperta I are și un ancadrament cu motive ovale și frunze de acant, cu evantaie de croșete în colțuri, și fleuroane înscrise în cerc. Coperta a II-a, același tip de panou, doar că medalionul înfățișează icoana maicii Domnului cu Pruncul între doi arhangheli, cu un heruvim în zbor deasupra și fond stelat. Același ancadrament. Urme de aurire. Cotorul are 3 nervuri slab profilate, marcate prin brâuri de motive stilizate (idem la capete), cu cruce și cununi în spațiile intermediare; titlul cărții - Evanghelie, imprimat cu slove majuscule între primele nervuri de sus. Fără aurire. Învelitoarea are porțiuni jupuite și galerii de cari. Tranșe aurite, patinate. Forzațuri duble marmorate, policrome - albastru închis, roșu-cărămiziu, alb și galben, păstrate impecabil; o filă suplimentară, cu verjeuri, la început și încă două identice la sfârșit.

Bibliografie:

BRV III, 807

BRV Additamenta, p. 374

Anca Elisabeta Tatay. Din istoria și arta cărții românești vechi: gravura de la Buda (1780-1830). Cluj Napoca : Editura Mega, 2011, p. 97-101; 166-170