Ștefan Augustin Doinaș, corespondență cu Irinel Liciu, două scrisori, 1955-1958
Ștefan Augustin Doinaș, corespondență cu Irinel Liciu, două scrisori, 1955-1958
Irinel Liciu îi trimite o scrisoare iubitului său Ștefan Augustin Doinaș, prin care îi mărturisește emoția care a cuprins-o citindu-i scrisorile, afirmând despre acestea că „sunt cele mai frumoase din câte am primit vreodată”. Aceasta îi mărturisește că până la acel moment nu a apucat să-l cunoască, însă speră ca aceste scrisori să reprezinte un prilej de a-l cunoaște. Irinel îi descrie faptul că la început acesta i-a făcut „impresia unui munte care pleacă la atac în contra unei muște” și de aceea nu a înțeles felul său ciudat de a fi. Totodată, Irinel își cere iertare pentru că nu i-a mai scris, însă „scrisorile tale sunt atât de frumoase, atât de frumoase, încât îmi e rușine să răspund”. Irinel afirmă că i-a citit scrisorile în repetate rânduri și că „ele emană căldură și iubire, o iubire superbă, așa cum a lăsat-o Dumnezeu”. Scrisoare a fost redactată olograf, cu cerneală albastră pe două pagini. Aceasta este datată la început 26 XII 55.
Ștefan Augustin Doinaș îi trimite o scrisoare iubitei sale Irinel Liciu, mărturisindu-și disperarea care l-a cuprins din cauza faptului că nu a mai primit vești de la ea. Disperarea l-a dus până în punctul în care ar fi fost în stare chiar să-și spargă „țeasta”. Ștefan Augustin Doinaș îi mărturisește cât de mult și-ar dori să aibă în acest moment „măcar un rând scris de mâna ta să desprind din caracterele scrisului tău vigoare pentru slăbiciunea mea sufletească, să mă agăț de semne cu ultima mea speranță”. Cu toate acestea, în toată disperarea sa, Ștefan Augustin Doinaș nu are nimic de reproșat iubitei sale și asta datorită iubirii nespuse pe care i-o poartă. Scrisoare este redactată olograf, cu cerneală albastră pe două pagini veline. Aceasta este semnată și datată la final 9 iulie 1958.
